(Despre nimicuri)
”Nu mă mai înghesui între scândurile din gard aiurea, dă-mi pace. M-am urzicat toată. Și mă zgârie până la sânge și tufa asta nesuferită de zmeură. Ți-am zis că nu știu a săruta, mă tânguiam eu”. Dar el nu și nu, nu se lăsa înduplecat de rugăminți. ”Las că înveți, mi-a spus, nu-i cine știe ce filozofie, e un nimic”. Mi-a arătat cum să-mi desfac brațele amorțite, să le așez curcubeu în jurul gâtului său. Dacă le-aș fi lăsat încrucișate îmi zdrobeau sânii; ar fi țâșnit laptele până pe lună cât să hrănească toate craterele înfometate. ”Nu fii prostuță...nu pățești nimic, zicea parfumat în urechea mea. Tu doar țintuiește-mă cu privirea, așa cum privești în zare cocorii”. Eu priveam fix albastrul ochilor așteptând plutirea cocorilor prin irisul dilatat. ”Și nu te mai frământa, proasto, că nu mori dintr-atâta, zicea, da nici să nu strigi, că nu doare. Să-mi promiți, doar, că după aceea nu te ștergi. Să-ți rămână pe buze sărutarea. Ești foarte frumoasă!” Respirația, ca un dumicat de pâine caldă furat în fugă, se blocase în gât. Abia mai suflam: am iubit! Toți macii din câmp dar și cei de pe marginea șanțurilor mi-au explodat în obraji. Furnicile își mutaseră mușuroiul sub pielea spinării colindând în sus și-n jos ajungând cu mărșăluitul pe la subțiori. Șiroaie de ape se prelingeau între albia dintre sâni, stomacul se mutase în gât, abdomenul era plat iar transpirația se prelingea mai jos de genunchi. Toate clopotele catedralelor lumii îmi sunau în tâmple sacadat de la cel mai mare hodorogit până la cel mai mic zurgălău. Desculță, pe vârfuri, cu surzenia împrumutată de la Beethoven care îmi făcea discret cu ochiul în vreme ce Schiller îmi sufla cuvintele intonam muțește și destul de anapoda Oda bucuriei acompaniată de cele mai renumite filarmonici. Mai mult de-atât ce putea mai rău să mi se întâmple? Să mor?! Buzele noastre se cunoșteau doar din priviri. Prea puțin și-au vorbit. Nu se respingeau. Se atingeau și frigeau, frigeau ca o vară nebună înfierbântată de soare torid. Ale mele dau ochii peste cap și sunt gata, gata să leșine. Alte lui țin strâns într-un surâs pe ale mele, le țin bine. Inima lui țopăia ca un miel, a mea, de felul ei un mic clopoțel, abia se-auzea prin zumzăit de albine și toate primăverile urmate de veri zglobii au început să-mi curgă prin vene îmbibate cu parfum de flori de salcâm. Au râs de mine cu gura până la urechi păpădiile pe sub pălării galbene până s-au prăpădit. Greieri timizi au împrumutat ochii bulbucați de la melci amețiți care și ei cruciți de reacțiile mele neașteptate băleau drumul în zig-zag în speranța că își vor aminti vreodată pe unde și-au lăsat casa. ”Hm! Copii fără minte. Voi nu vedeți ca pe-aici e plin de urzici? Da, mă rog, nu-i treaba mea, ce mă bag?” A mormăit un arici ursuz ieșit la lumină, apoi a ridicat din umerii țepoși că da nu era treaba lui ci a noastră și-a plecat mai departe fluierând.
Acum să te văd eu, așa beșicată cum ești pe picioare până hăt sub fustă, despre ce nimicuri îi spui lui bunică-ta că ai mai vorbit, și-auzi cu cine! Cu derbedeul ăla mic de-ai lui Puiu, cei mai amărâți din tot satul, și să mai rezemi și gardul din fundul grădinii ca să te lași sărutată în vreme ce bătrâna nădușită de treabă și sătulă până-n gât să tot strige la tine te-a lăsat în plata Domnului. Că zmeura încă nu-i coaptă, fato, iar cireșele chietroi; ici și colo câte una și aceia fulgerată.
Veronica Șerban
-->
Comentarii
Regret că vă răspund așa târziu, dar se spune că niciodată nu-i târziu mai ales când îți aduci aminte ce oameni sensibili ai pe lângă tine. Mulțumesc pentru cuvintele adresate! Vă mai aștept, cu același drag!
Metamorfoza omului de rând într-unul ales, cu harul înțelegerii altor creaturi ale naturii. O remarcabilă defilare a cuvintelor, cu dibăcie potrivite. Aprecieri!
SUPERB ! O SCRIERE DIN SUFLET !
Vă mulțumesc cu sufletul domnule, Mihai Katin, pentru noblețea cu care v-ați aplecat asupra acestui text!
Acest " Poem nenumerotat" este extraordinar prin parcurs și prin explozia resurselor emoționale,este un prin plan al biologicului trecând de la cuplul tineresc la furnici,la hazliul arici; Da, mă rog, nu-i treaba mea, ce mă bag!...o candoare extraordinara, o lume ce nu înțelege umanul și totuși îl accepta,un uman bulversat de începuturile iubirii în toate planurile sale care fac din background ceva plin de culorile sufletului:. Mi-a arătat cum să-mi desfac brațele amorțite, să le așez curcubeu în jurul gâtului său....este necesara în asemenea vremuri o scriere care sa dea noblețe și puritate pasiunii umane aruncate în deriziune și trivialul facil...am citit un text eminamente plin de lumina vieții și a sufletului !
cu prețuire!