poemul meu se pierde-n toamnă
poemul meu
se pierde-n toamna
ce-și scutură frunzele
pe umărul munților,
apele curg în eternitate,
buciumă codrul,
e vremea nunților.
cântă iancu
din șapte fluiere,
peste carpații noștri
de dor,
se-aude doina
prin apuseni,
toamna copacii
nu mor.
poemul meu
spre stele zboară
curg rimele
ca apele în prund,
se-aude buciumul
a câta oară
jelind durerea
din joc secund.
răsare-n gol
tristețea ancestrală,
o mioritică
sentimentală,
un eminescu
în costum de gală,
ce trece falnic
pe dor de țară.
singurătatea noastră
-n toamnă cade,
veniți cu toți românii
în ardeal,
să ascultăm
din nou balade,
din blagiene vale-deal.
trece vântul
prin făget,
umbrele se clatină,
frunzele de platină,
le răspund încet-încet.
ascult în noapte
zvonul de frunze,
sunt călăuze
ce-mi cântă-n șoapte
că timpul toarce
eternitate.
marţi, 9 octombrie 2012
-->
Comentarii