Prin bătăile ceasornicului trece,
cum oglinda spartă-ntre tăceri.
Anii fug şi de-or mai fi vreo zece,
va simţi că nu mai sunt ca ieri.
Se adună-n miezul sec al iernii,
să închege -n sânge orizonturi.
Dus de valurile sparte ale vremii,
un pribeag, pe-nlăcrimate fronturi.
Mai presus de El, e clipa vieţii,
prin vinele otrăvite de morminte.
Peste tâmple-i cad grăbiţi nămeţii
timpului perfid, în strângere cuminte…
Ajungând sub pleoapa adormirii,
poliptic sublimat…plutire!
Amânat aşteaptă-n gerul firii,
ca zefirul risipind iubire!
Într-o sfera gri printre cuvinte,
să dezlege ce e scris în ape;
de idei cârduri ajung la Punte…
ochi curat, atât cât îl încape.
O icoana-a unui sfant anume,
prins în ziduri, spânzurat pe veci.
Este Visul condamnat de lume,
c-ar fi starea straturilor reci.
-->
Comentarii