DREPTUL LA NEMURIRE
Uneori
îmi vine să cred că ceaţa
e-o intrare în lumea de la-nceput
în care toate lucrurile sălăşluiau împreună
fără ca ele să fi ştiut
Ce minunat trebuie să fi fost
să-ţi schimbi în fiecare clipă identitatea!
ca într-o mare călătorie prin lumi
şi-apoi nimic să nu mai ştii pe de rost
Nimic nu era
mare
nici mic
nici sunet
nici culoare
Totul era
numai ură şi dragoste
Totul era
nedumerire
Pentru memoria
care-n curând avea să ne ia
dreptul la nemurire.
Februarie 1990
MENITĂ SUNT SĂ PLEC CURÂND
Ci iată-mă:
eroare pe-o tâmplă de pământ
de mine desprinzându-mă
până mă-ntunec
până din nou voi fi punct
umilul punct…
Mă-ntâmpină în mine ceaţa –
menită sunt să plec curând
Până atunci voi înflori
într-un imens şi trist sărut
şi devorată de lumină
rămân o casă mişcătoare
cum melci cu balele uscate
la întâmplare duşi de vânt.
6 iunie 1989
EPIFANIE
Ci iată-mă:
în orizontul auroral
al firii –
deschidere
lumină
Născându-mă
din mine
eu sunt
deja iubire
Mă poţi numi Eva –
Sunt ziua
Sunt noaptea ta
Cât timp rămân
de pază
la Poarta Cerului
desferecă-mă de mine
şi-ai să te naşti şi tu
Adam!
De fapt
nu sunt sigură
că sunt eu Eva
ştiu doar că
ocup un teritoriu
împrejmuit
de existenţa mea
Pot fi oricine
oricine altcineva
numai să vin
să vin ascunzându-mă
în proprii mei paşi
Urăsc plecările –
ele sunt
numai ascunsul
fără mine
Ele pun
în aceeaşi clepsidră
iubire şi ură de iubire.
4 decembrie 1987
PYTAGORA
O, Pytagora,
întoarce-ţi tabla
să-nchidem universul
într-un număr!
Poate că Atlas
s-ar trezi din somnu-i
şi n-ar mai ţine cerul
pe un umăr
Mai lesne
muzica astrală
be-ar cuprinde
şi cifre reci doar
ne-ar dansa pe gură
Noi înşine
doar cifre muzicale-am fi
şi viaţa-ar deveni
cu mult mai pură.
20 aprilie 1988
ÎNTRE FIRE ŞI GÂND
I
Cheamă-mă! -
tu eşti
însăşi chemarea firii
a firii care se dăruie
Ocroteşte
adevărul nostru
dezvăluit
în pragul cuvântului
Eu sunt
undeva
între fire şi gând:
jumătate frumuseţe
jumătate adevăr
Dăruie-mi
libertatea
de a asculta
porunca firii
şi prin ochii ei
să contemplu
înălţimea locuirii mele.
13 decembrie 1987
FAVOARE
În ochii mei
a izbucnit lumina
în mine adunată
nici nu ştiu
şi astfel eu
am devenit regina
din lumea de pustiuri
şi de viu
Mă învelesc în slove
mereu ca-n altă haină
mereu mă las furată
de-un farmec ce s-a dus
şi jocul se repetă:
aceea ;i sunt ;i… nu-s
Mereu rămân străină
de mine
nu m-aud
aşa că mie însămi
nu-mi sunt
decât o taină
Ştiu lucrurile de povestea
de umbra lor în mine se revarsă?…
Abia le-ating
şi-n prelungire firii
ideea nechemată iar se lasă
Eu însămi sunt favoarea
ivirii în lumină
De-atâta strălucire –
ajunsă –
mă aprind
şi ard cu nepăsarea
de fiecare clipă
a focului nestins
numit de greci destin.
12 septembrie 1988
MIRAREA
Mirarea doar –
ştiu –
ea a fost principiul
celor ce
nu ştiau să vadă
De-aceea poate
când ai apărut
întunecoase muzici
m-au pătruns
şi-am învăţat să zbor
ascuns
şi nu ştiam că
mituri gem în mine
nu, nu ştiam că
sunt bogată
De-atâta
nebănuită fericire
cred
sufletul mi s-a topit
şi n-am băgat de seamă
că nu mai eşti cu mine
Oare atunci să fi murit?…
Iunie 1988
FĂRĂ MIRARE
Mereu
materie devin
fără surâs
fără suspin
Bacovia
nu bănuia
cât de uşor e
să devii
tu însuţi
haina cea mai grea
În mine
un străin ar vrea
s-asculte
sunete obscure
Dar eu
nici nu-mi mai amintesc
să-l fi-ntâlnit
Mă-ntorc
în forma cea mai clară
şi de pe-acum
mi se năzare
c-o piatră mi s-a prins de trup –
ca-n joacă, fără nici o ură –
şi-n ea pătrund
fără mirare.
Iunie 1988
SĂ CRED CĂ VIS A FOST
Vreau doar s-adorm
să trec
din somn în somn -
în vis mi-apare lumea mult mai clară
Ce pot să fac printre atâtea gheţuri
şi trează
cum să-ndur noaptea polară?…
În somnul meu
mă simt ca o regină
La sănii înhămaţi
am câini şi reni
Îmi va surâde somnul meu de iarnă
cu capul drept pe muşchi şi pe licheni
Nu-mi va fi teamă –
jur pe Empedocle -
înconjurată de-aer, apă, foc
pământu-mi va fi singurul prieten
dormind cu nesfârşirea la un loc
Schimbându-mi forma-n fiecare somn
mereu cu un atom să curg mai jos
să cred că vis a fost tot ce-am trăit
fidelă să-i rămân lui Democrit.
17 aprilie 1988
DESTIN
Aştept –
fiinţă fără adăpost –
s-apară după Stâncă
Înfricoşătorul
Eu nu prefer
nici Scyla
nici Charribda –
păstrez cu violenţă
în mers
doar drumul drept
Şi mersul meu
păstrează
o aură de zeu
Neliniştea
mi-e punctul de sprijin
când mă pierd
incertitudinea –
coroana.
12 decembrie 1987
-->
Comentarii