poveste naivă
hai să ne-așezăm pe banca veche
cu mâinile împreunate într-o poveste naivă
să ascultăm tăcerea ce-a adormit în noi
privind la treptele cerului înstelate
la luna care aiurează sus pe boltă
în cea mai frumoasă primăvară a vieții
vin îngerii serii taci lin melodii albe
urcă și cad ca dintr-un altar bizantin
în largi singurătăți în largi singurătăți
chivotul nostru l-am pierdut demult
în acestă mare agonie a două suflete
care respiră extazul tăcerilor din ochi
e ora primăverii și pe pământ și-n cer
ascultă cum cântă frunzele în noi
cum tremură izvoarele a moarte și-a viață
rătăcite zănatic prin jnepii roșcați
unde e oare poteca de piatră spre apele vii
să le bem savoarea cea dulce cea dulce
turme biblice urcă precum sângele -n noi
unde ni-i rădăcina și unde-i izvorul
am rătăcit cărarea s-a rătăcit dorul
parcă avem sufletele morminte jefuite
cărări de lebede decapitate trecute în vise
câtă tăcere-n cuvinte și-n priviri câtă tăcere
ochii-au pierdut vasul fantomă florile tac
banca veche a ruginit de-atâta liniște
primăvara încercă în noi ultimul leac
hai să ne-așezăm pe banca cea veche
moartea n-are ce căuta printre noi
seara și-a desfăcut cerurile pe care plutesc îngeri
gândul zadarnic pâlpâie ca o flacără-n gol
ascultă natura cu muzica ei
lasă sămânța să cadă pe reavăn pământ
să ieșim din obscure strofe fardate
a- nflorit frunza-n codru a-nflorit
pune-ți luna-n păr iubito și hai mai departe
glesnele tale alunecă spre apele ochilor mei…
marţi, 18 februarie 2014
-->
Comentarii