Cei mai frumoși dintre sfinți,
Dumnezeii mei,
prin odăile inimii, ca în mândre cetăți
pe tavan, pe podea, pe pereți
stau zugrăviți ca tulpina albilor ulmi,
stau înfipți cu privirea într-un cer
ce încă nu-i al meu, dorm.
Nu se-ntreabă cum o duc eu
când le citesc rugăciunile în gând
rând cu rând clocotind de nesomn.
Să-și treacă din vreme mai cu spor
cel mai dumnezeiesc chip de taică
pe dibuite înfulecă lutul
de sub rădăcini de răchite și parcă
noi izvoare îmi promite în fântâni secate de dor;
cu palmele pofticioase de ginere,
gătit ca un mire,
tot pe maica mi-o cere mireasă
în hohot de clopot, cu caii în tropot
spre mândra lui casă s-o treacă un râu
cu flori prinse-n brâu,
cu poala toată avere de mere și pere.
Ca într-o poveste nespusă,
tot frumoasă, supusă - mama - pe lângă ei,
neputând să-mi accepte ninsoarea din plete
și un pumn de secrete, povestește;
cosițele unei urzici împletește
în funii fermecate să mă țină departe
de descânt, de deochiul din gurile spurcate,
în șarade vorbește,
croiește rochițe din viorici mie
și altor rândunici din cuibul palmelor ei plecate.
La picioarele lor îngeri
și mai mari și mai mici sub sclipiri de licurici
joacă șotron, baba-oarba, șapte pietre
cu petale de margarete.
Din piept izma nu mai răzbește-n lăstari de noroc
face loc mănunchiului de busuioc,
doar din orbite zvâcnesc buchete de nu-mă-uita,
iar din călcâie, ca o hoață iasomia
le împrumută amprenta cu chip de stea,
pe când eu...
nici în somn nu am somn.
Mă răsucesc mai întomnată în primăverile de altădată
veșnic urmărită de o nențeleasă frică
și mă întreb,
atunci,
de ce pe mine nu m-ai făcut furnică?
Când au plecat cu toții ai mei
m-au lăsat printre anotimpuri ateu
ca un capăt de sfoară fără seu
goală până la măduvă
ca o otravă văduvă
de buze însetate.
Preabunule,
tu care dai în adâncuri strălucire perlei
ia toate fricile mele,
îndrăgostește-mă de tine
precum Tu ești de mine
și nu mă uita flămândă
în groapă cu lei.
Veronica Șerban
( februarie 2015)
-->
Comentarii