Marmură neagră,
cerul
învăluie pământul,
freamăt
sub talpa universului.
Când nimicul dezbracă tăceri,
răzvrătite chemări,
gândul se întinde dincolo
de glacial privire a lunii,
la ora în care
morţii îşi ridică nisipul,
nelinişti prelungite,
sunet grav înfipt,
în abisul în care m-am instalat.
învolbură sorginţi necunoscute.
Prin atâtea chipuri,
niciodată nu mă regăsesc,
decât umbra vietăţii din adâncuri
înaintează-n nemişcarea mea.
Poate am să mă reconstruiesc
în clipă întâlnirii de pe urmă
cu noaptea din spatele meu.
-->
Comentarii
Multumesc din suflet pentru lectura si aprecieri!
Poate am să mă reconstruiesc
în clipă întâlnirii de pe urmă
cu noaptea din spatele meu. Cu acestă noapte toţi ne vom întânli! Recitit cu mare drag.
Recitit cu drag, daragă Agafia!
poem filozofic, implinit, mirific prin atat de clara exprimare... Discutabil un astfel de poem. Citit cu atentie, recitit, rastalmacim si sfredelim in profunzime, gasind noi intelesuri. Felicitari!
Minunate versuri Agafia!