Proba de foc

[Giurgiu Silvia]

Toamna lui 1980 sosi în familia Dănuței cu mari emoții, cu pregătiri pe ultima sută de metri a temelor pentru vacanța de vară a fraților mai mari, care pe de o parte, din neglijență și lehamite, pe de altă parte, din cauza sarcinilor interminabile puse în spinările lor fragile, de către părinții exigenți și cu principii spartane, ce țineau să-și educe fii în spiritul muncii și al responsabilităților, care de cele mai multe ori depășeau capacitățile lor fizice și intelective, le tot amânaseră, până în ultima săptămână a vacanței. Acum nu mai pridideau să citească lecturile impuse de școală și să rezolve complicatele probleme de algebră și geometrie, cu care profa de mate și de limba română fuseseră mai mult decât generoase. Apriga lor mamă însă, nu concepea să le reducă sarcinile domestice, pe care le avea fiecare implementate pe vecie în fișa postului, astfel că nopțile trebuiau rezervate exclusiv studiului clandestin. Orele obligatorii de somn deveniseră o utopie, pentru cei trei haiduci mărunței, dar cum natura își cere imperios tributul, adormeau pe capete, tocmai când vigilența lor trebuia să fie maximă, astfel că văcuța familiei, Viorica, cele cinci capre, împreună cu turma de oi profitau cu obrăznicie de libertate și nu se opreau decât în lanurile de porumb ale sătenilor, în care făceau prăpăd. Bineînțeles că erau puse la popreală de păgubiți, sau luate la obor, cum se spunea pe atunci și nu mai puteau fi recuperate, decât după ce se plătea gloabă, un fel de amendă substanțială, care afecta serios veniturile reduse ale familiei. Ponoasele le trăgeau mai mereu paznicii dezertori și leneși, care adormeau în post.
Dănuța, fiind mezina familiei, asista nepăsătoare la pătimirile fraților ei și își vedea cu inocență de copilărie. Auzea, pe ici pe colo, că anul acela trebuia să ,,o ia de coadă” și ea, iar când ceru lămuriri, află că era vorba despre școală. Era lider la grădiniță și absorbea puținele cunoștințe ca un burete, deci nu se prea speria de marea schimbare. Auzise că școala este foarte departe de casa lor, dar nu o privea pe ea problema asta. Deloc impresionată, asculta poveștile de groază ale fraților, legate de ,,drumul oaselor”, pe care trebuiau să-l parcurgă în fiecare zi, până la școală și ridica din umeri amuzată și neîncrezătoare.
Prima zi de școală sosi, dar cum frații cei mari erau în tura de după amiază, pe ea o conduse la școală mama, care insista foarte mult să acorde atenție drumului pe care-l parcurgeau ,,peste vale”, care era cel mai scurt, dar și cel mai dificil, deoarece trebuiau să traverseze două văi, două păduri, un lan de porumb și un pârâiaș. Fetiței i se păru o eternitate, până ajunseră la școală și cum peste noapte plouase, alunecase de mai multe ori și dacă nu ar fi ținut-o strașnic mama ei de mână, s-ar fi dus de-a dura pe coastele abrupte și alunecoase ale dealurilor, până în văile întunecoase. Tremurând de oboseală și frică, fetița o tot ruga pe mama să o însoțească la școală în fiecare zi, de acum înainte, dar mama tăcea încruntată.
Emoția și bucuria o făcură să uite peripețiile dimineții și își trăi debutul pe scena vieții cu mândrie și intensitate. Nu o scăpa din ochi pe mama, care asista emoționată și ea la ceremonia deschiderii noului an școlar. În sufletul ei, fetița simțea că nu va putea conta multă vreme pe prezența mamei și inima i se făcea cât un purice de teamă. În satul lor mai erau câțiva copii de vârsta ei, care veneau la școală în tura de dimineață, dar locuiau departe de casa lor și veneau la școală pe alt drum și împreună. Îi cunoscu pe toți, în aceeași zi și își propuse s-o roage pe mama, să o lase să meargă cu ei, nu singură, peste vale. Nu a fost chip, să o convingă. Ba chiar, o avertiză că o va mai însoți la școală dimineața, doar în prima săptămână, până va învăța drumul, apoi va trebui să se descurce singură, ca și frații ei mai mari. Dănuța plânse și o imploră să nu o lase singură, dar mama nu-și putea permite astfel de slăbiciuni, așa că o puse la punct în felul ei dur și neînduplecat.
Cumplita zi a sosit, implacabilă, iar fetița plânse cu sughițuri și se împotrivi cu sălbăticie când mama se smulse din brațele ei, ce-o înlănțuiau disperate și după ce îi mai trase și o palmă peste obrajii inundați de lacrimi și aprinși de febra terorii, o împinse cu hotărâre pe portița grădinii lor dinspre pădure și îi strigă cu asprime să nu se oprească până la școală, sub nicio formă, că va fi vai și amar de pielea ei. Țipând isteric numele mamei, Dănuța o luă la goană prin iarba stropită abundent cu roua dimineții, dar alunecă numaidecât și se rostogoli ca un ghemotoc de pluș printre tufișurile scunde de stejar, oprindu-se în fundul văii, cu uniforma sfâșiată și cu ghiozdanul desfăcut, al cărui conținut se risipi care încotro. Groaza ei sperie cele câteva căprioare ce se adăpau la fântâna din vale, care se pierdură cu salturi ample în negura pădurii. Micuța se ascunse într-un tufiș până se îndepărtară de tot, apoi suspinând amarnic se întoarse să recupereze ce se mai putea din lucrușoarele pierdute, dar nu mai găsi mare lucru, așa că-și reluă calvarul, urcând primul deal împădurit, mai mult pe genunchi. Inima stătea să-i iasă din pieptul fragil, de osteneală și frică, dar murmura cu disperare ordinul mamei, de a merge tot înainte. Când ajunse în culmea dealului, se opri o clipă înainte de a se afunda în lanul de porumb, privind cerul și soarele abia răsărit, cerându-le protecție și curaj, apoi o luă din nou la goană pe poteca bătătorită de zeci de picioare de copii, care făceau zi de zi același drum.
De câte ori vreun urecheat o zbughea printre picioarele ei, speriat, Dănuța scotea câte un țipăt și alerga cât o țineau puterile să iasă mai repede din oceanul vegetal care o înghițea.
Dar se trezi într-o altă pădure și se lansă într-o goană orbească, încercând să nu se abată de la poteca aproape invizibilă, din cauza întunecimii pădurii, sărea peste rădăcinile stejarilor, care întindeau capcane perfide trecătorilor, ca un iepuraș fugărit de cel mai aprig prădător: frica viscerală. De data asta nu mai căzu, dar era leoarcă de sudoare și abia mai respira de oboseală. Strategia mamei și tenacitatea cu care își determinase puiul să înfrunte viața, începea să dea roade. Copila recunoștea drumul și mergea tot înainte, știind că înapoi nu se poate întoarce, de acum. Ajunse în cealaltă vale și începu să înoate ceva mai liniștită prin iarba mătăsoasă și umedă, târșindu-și pantofiorii pentru a-i curăța de noroiul acumulat. Ceva mai încolo, pârâiașul care despica valea sclipea jucăuș sub razele soarelui, clipocind vesel. Fetița sări peste el cu stângăcie și fu cât pe ce să alunece chiar în mijlocul lui, dar reuși să-și recapete echilibrul, deși ar fi tentat-o o bălăceală în apa aceea cristalină. ,,Tot înainte”, repeta însă vocea obsesivă a mamei, cuibărită ingenios în mintea micuței, așa că se aplecă grijulie și își spălă încălțările, își netezi hăinuțele răvășite și le curăță cu mâinile umezite pentru a îndepărta cât de cât petele de iarbă și pământ de pe ele, apoi porni din nou grăbită către școală.
Tot precauția mamei, care luase corect în calcul timpul necesar, inclusiv toate incidentele prevăzute unei astfel de aventuri, făcu ca fetița să ajungă la timp, la școală. Domnul învățător ignoră intenționat ținuta răvășită a copilei și aerul ei pierdut, dar o ajută subtil să-și revină și să uite traumele călătoriei, pe care el le cunoștea destul de bine. Era la curent cu dramele fiecărui elev al său, în vremurile acela grele, austere, de eforturile părinților pentru a permite fiilor dreptul la studiu, la o educație adecvată, în ciuda posibilităților materiale foarte precare.
Dănuța atinsese apogeul spaimei, al sentimentului de abandon și al nesiguranței, în acea zi. Acum se simțea mai puternică și mai conștientă de greutatea viitorului pe care-l avea de înfruntat. Chiar dacă nu înțelegea atitudinea mamei și a întregii familii față de nevoile ei, se vedea silită să meargă tot înainte pe drumul indicat cu atâta duritate și neîndurare, pe care-l înfrunta cu vitejie și tot mai mult curaj, cu fiecare zi care trecea. Nu se plângea și încă de pe atunci începu să înțeleagă că era pe cont propriu, într-un anumit sens.
- Asta este bătălia ta, mititico! îi șoptea tata duios, ridicându-i bărbia, privind-o adânc în ochi. Viața e grea și tu trebuie să răzbați, ca toți ceilalți! Cu toții am trecut prin asta și uite că nu am murit!
Ea tăcea și își înghițea plânsul cu noduri uriașe. De atunci, Dănuța susținea bătălie după bătălie, fără să își dezvăluie slăbiciunile nimănui, fără să ceară ajutor nimănui și învingea mereu. ,,Tot înainte!” repeta vocea conștiinței, obsesiv.

[Pop Dorina]

Oare am postat-o unde trebuie?

 

[Ioan Muntean]

Mutaţi-o sub postarea cu regulamentul!

[Pop Dorina]

Vă mulțumesc.

[Nitu Constantin]

Sănătate!

[Ioan Muntean]