În pântecul tăcerilor lungi, acolo unde lumea a dictat reguli și logica a ridicat ziduri reci, femeia își reîntâlnește, în sfârșit, propriul templu.
Nu mai este vorba despre a repara ce au stricat alții, ci despre o întoarcere solemnă acasă, în propriul Eu, unde sensibilitatea nu mai este o slăbiciune ascunsă, ci sceptrul unei puteri regăsite. Fiecare rană veche, pe care mintea a încercat în zadar să o clasifice sau să o uite, devine acum un altar de lumină.
Logica a spus mereu că timpul pierdut nu se mai întoarce, însă intuiția inimii femeii știe o altă lege, mai veche și mai dreaptă: tot ce a fost frânt poate înflori din nou, mai puternic, prin simpla grație a acceptării de sine. Cu fiecare pas făcut spre propriul adevăr, privirea ei se curăță de îndoieli, iar umerii se îndreaptă sub greutatea sacră a propriei demnități.
Aceasta este marea victorie tăcută. O înviere interioară ce nu are nevoie de aplauze, ci se celebrează în solemnitatea unui nou răsărit interior. Sensibilitatea care odinioară sângera în secret devine astăzi busola unei libertăți absolute. Femeia nu mai caută confirmări în exterior; ea privește înainte cu optimismul curajos al celei care a învățat că cea mai profundă și vindecătoare iubire a vieții ei a fost, dintotdeauna, cea pe care o purta închisă în propriul piept.
-->
Comentarii