- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de Elisabeta Branoiu
In apusul împovărat
de amurgul ce aduce
numai întuneric şi haos
rugăciunea naşte Lumina
unei dimineţi însorite.
Pe marginea timpului
se aude un scâncet de copil
venit din sângele străbunilor,
chemat pământul să sărute.
Abandonată-n neputinţă
femeia plânge la zidul tăcerii
înlănţuită-n umbră
sfredelindu-şi pântecele
pregăteşte pruncul să-l nască
prin lacrima durerii.
În inima nopţii
din adâncul nepământesc
prin depărtări în zbor
rotindu-se-n cercuri
ielele se hârjoneau, dansau
într-o horă de năluci
scâncetul de copil aşteptând
să-l înece la izvor.
Dar, din Imperiul Nemuririi
pe temelii de veacuri
străjuind Cuvântul
un ochi de “Tată” veghează
ca ţipătul din pieptul de copil
în pumnul Lui să-l strângă.
Prin trecerea de ani,
pruncul încoronat
“purtător de semn al iubirii”
zămislit în apusul împovărat,
buzele lui picură Lumina
din Izvorul vieţii,
zâmbind... urmează Calea
ştiind că pentru totdeauna...
veacurile n-or să mai plângă.
-->
Comentarii
Un poem al sufletului !