lui Mihai Eminescu
Giulgiul de zapadă
aşteptând sub luna plină,
ochii-mi aplec
înspre albastru
şi-o pânză de stele, argintie
ducând în dinţi ţigara
cu fumuri rotocoale
dintr-un repaos lung,
rămânând în nemişcare,
în lunga mea durere ce
asudă
o lungă agonie
a cărţilor cuvinte
pe-ntinsuri de codri
cu privirea ce zugrăveşte
negre umbre
în nemişcare, neştiind
pe unde merg.
Pe drumul lung şi cunoscut
din ceasul ultim
de dincolo de mormânt
cu verde muşchi covor
şi izvoare ce plâng în vale,
căci “ce ştiu eu azi,
tu ai ştiut de ieri”
şi n-am avut tăria
lumea-n braţe s-o cuprind.
Citesc
şi bat la porţile gândirii,
cartea-ţi ce-mi cade în mână,
o armonie care capăt n-are.
Viaţa-mi împacă.
-->
Comentarii