rătăcit prin pădurea cuvintelor
câteodată încerc să scriu un poem
și mă trezesc rătăcit printre cuvinte
ca într-o pădure virgină de unde nu mai pot ieși,
încerc să mă orientez după mușchii copacilor,
unde e nordul, unde e sudul, vestul și estul,
dar mă inundă întunericul pădurii
și atunci fac din cuvinte o cetate
unde încerc să-mi așez rosturile inimii
după legea nescrisă a celui rătăcit prin pustie.
chem în ajutorul meu vulturii,
sentimentele, iubita, prietenii
și încep să vorbesc cu ele.
am în capul meu numai ficțiuni,
cuvintele-mi vorbesc limbi diferite,
pe unele le înțeleg, pe altele nu,
le spun vulturilor să mă ocolească,
să vină mai târziu să se ospăteze cu leșul meu
și ei îmi dau ocol acum,
le spun sentimentelor să stea ascunse în inimă,
să nu iasă ca păduchele-n frunte
și ele dau buzna peste biata inimă acum,
sentimente aiuritoare de dragoste, de ură,
de milă, și alte feluri de sentimente,
chem iubita să mă salveze din acest calvar
și ea își caută rochie de mireasă pe Lipscani,
ei i-aș face un poem din roze de poiană,
flori de ,,nu mă uita”
din acelea pe care i le punea Veronica
lui Eminescu pe mormânt,
căci e frumoasă ca steaua Iris,
o văd așa în alb, coborând precum noaptea ielele,
să mă sluțească, să-mi fure savoarea sufletului...
dar în pădurea cuvintelor e singurătate,
Doamneee, ce singurătate !
voi prieteni, unde sunteți, v-ați rătăcit și voi ?
ieșiți din morminte, din cârciumi, din bârlogul iubitelor,
din fericirile și nefericirile voastre,
veniți la mine să vă povestesc ce-a pățit Ulise
și cum a reușit el prin inteligență și viclenie
să ajungă rege în Ithaka la Penelopa,
s-a zbătut hipnotizat prin năvoade de flăcări,
furtuni, canibali, Kirke, Sirene,
strecurându-se printre Scylla și Charybda la Calypso,
un naufragiat, găsit de Nausica, care-l ajută să ajungă acasă.
să fiu eu un rătăcit ,un naufragiat, un fel de Odyseu
care bâjbâi prin întunericul cuvintelor ?
la început a fost cuvântul
și cuvântul este Dumnezeu,
dar cine a pervertit cuvântul, cine l-a sluțit,
cine l-a răstălmăcit, cine a făcut din el sabie, dar și miere,
cine a făcut din el cuib de metafore care înfloresc
în poemele noaste, cine l-a făcut să ucidă dar și să mângâie,
cuvintele dor, cuvintele mint, cuvintele bucură,
cuvintele plâng fără lacrimi, cuvintele râd, cuvintele zburdă,
cuvintele sunt vii, cuvintele mor, cuvintele se nasc,
cuvintele cresc, cuvintele se hrănesc, cuvintele înnebunesc,
cuvintele călătoresc, cuvintele au miros,
ele înnobilează suflete, dar le și pervertesc.
ce liniște este în aceată pădure de cuvinte.
ziua alunecă trăgând după ea culorile albe ale zăpezii
printre cuvintele care dansează frenetic în capul meu,
pipăi cu mâna coapsa dulce a aerului rece,
mă adun din fărâme de amintiri,
sunt gata să mor înecat în apa lor dulce
ca o privighetoare spânzurată de cer.
voi cuvintelor, voi amantelor, voi iubitelor, voi mamelor,
care nașteți vocale de vis care cântă,
dați-mi puterea divină să fac din voi statui ecvestre,
temple de înțelepciune la care să se închine
sufletele muritorilor,
zburați ca acești fulgi de nea în cele patru puncte cardinale,
răspândindu-vă, să nu vă stingeți, să vătransformați în eres,
să vă fure ecoul munții, văile, pădurie, poienele
și mai ales oamenii
să vă transforme în dragoste și iubire,
să vă mângâie și să vă legene în copăițe de vis.
-->
Comentarii
Un poem minunat,superb!Am lectura cu o plăcere deosebită!Aprecieri sincere domnul Ionescu Bucovu!
Ce frumos...!
Pretuire!