mă gâdilă râsul Unversului
topoganul îl lasă să alunece
către mine -
pe o stradă aglomerată
eu cântând la chitară
doar flori neudate la timp...
mă mângâi cu degetele irosite
pe caldarâmul pașilor mei
arătătorul dirijează circulația -
cuminte copil
ce e educat de democrație...
îmi vine să urlu
în wc-ul unde se adună
meleagurile copilăriei mele -
mă înec în apa lacrimilor
doar ca să fiu...
de ce mă simt singur
călcând pe bășici de aer -
pe tablourile de la biserici
poza mea
este printre Sfinți...
oare sunt întreg la minte
când vreau să ies
pe ulița satului -
dincolo de poarta curții mele
zăresc lumini strălucitoare
occidentul este mirajul...
nu spun la nimeni
ce gândesc
dar există un dar -
oare cine mă simt
niciodată nu voi afla...
Vladimir Nichita / Australia.
20/02/2019

Comentarii
Mulțumesc pentru apreciere, Dorina !



Mulțumesc, Lenușa !



Versuri bine conturate...Felicitări!