Din mijloc de oglindă răsare un chip
seamănă prea mult cu al meu
când mă uit mai bine cred că-i drăguț
na! acu' doar n-o să zic că este urât
nici c-ar fi frumos c-ați zice că
mi s-au înecat lăudătorii prin infatuare
așa că stau pe-un scaun și-l privesc fix
să văd ce impresie îmi face
de răul gândurilor care mi se plimbă
pe la spatele lui.
Cred că-i binișor ce-mi arată oglinda și toată
lumea am impresia că-i de-acord cu mine
în privința asta așa că n-are rost să-mi
fac mari probleme din cauza asta
dar ce nu-mi arată și ce văd numai eu
mă face să mă-ntreb oare dacă să mă
recunosc sau nu și cât m-ar recunoaște
ce-i care cunosc numai ce se vede?
Așa gândesc în timp ce oglinzii
îi apar dinăuntru privirii mele
niște zgârâieturi și se-aud niște pocnete
ce-mi zgândăre sufletul la-ntrebările
cine sunt în fața lui Dumnezeu?
cine sunt în fața celor din jurul meu?
atunci când unii mă agrează
alții nu mă plac din motive știute sau neștiute
și altora ce le sunt indiferentă sau inexistentă.
Zgărâieturile pocnesc în zig-zag
întrebările se succed una după alta
neașteptând răspunsurile care e posibil
să-mi placă sau nu, cine știe?
mai bine nu le caut
mai bine mă gândesc cât de capabilă sunt
să mă recunosc mai bine decât o fac oamenii?
Al cui e chipul din oglindă?
Al meu sau al altcuiva?
Pentru că sunt ferm convinsă
că eu sunt cea din spatele chipului.
Mihaela Moșneanu
-->
Comentarii
„cine sunt în fața lui Dumnezeu?
cine sunt în fața celor din jurul meu?”