Cuvintele nu sunt încrustări precum ale mării valuri
A căror penitenţă respiră durerea şi dârzenia din abisuri;
Nici simple sunete ce curg din suflet către maluri
Ascunzând tăcerea gândului şi neliniştea din visuri.
Mi-am propus să-mi construiesc un adăpost din cuvinte;
Cu eforturi, mă străduiesc, în fiecare zi, să progresez,
Fiecare cărămidă o nasc şi cresc în tăcerea din minte,
La flacăra amintirilor şi-a inimii, încercând s-o luminez.
Cu dalta gândului, destram cuvintele, oricând şi oriunde,
Aşa cum veşnicia clepsidrei îşi destramă în timp nisipul;
În grăuntele perlat de nisip, mai greu, durerea pătrunde,
Dar, pe veci, îi reţine scoicii sau pietrei ce l-a născut chipul.
În firidele efemerei clipe, poate e vremea să vă încredinţez
Varianta umană a adevărului meu, prin cuvinte călătoare;
Sub îngăduinţa înaltului cuvânt de onoare, încuviinţez
Să-mi judecaţi sufletul şi sensul mărturisit al existenţei sub soare.
Ca nişte păsări sustenate pe aripi fecundate de vânt,
Doar departe de rădăcină, cuvintele se împlinesc în avânt;
Scriu şi nu vreau ca, în ecoul paşilor pe acest pământ,
Amurgul toamnei să-mi dicteze ultimul cuvânt.
Bucureşti, 2016, 23 august
-->
Comentarii
Cu dalta gândului destram ideia, căci dacă altfel te contrazici cu versul de mai sus.
”Sustenate pe aripi portante” nu-i sustenabil, cată altă rimă.
Finalul este excelent iar poezia denotă o personalitate puternică, deși într-o mică degringoladă ideatică.