Odată, m-am găsit în ceas târziu
Citindu-mi o străveche poezie
Și am strigat, aprins de isterie:
Ce-a fost în mintea mea? Ce-am vrut să scriu?!
Ecourile-adolescenței mele
Pluteau spre mine din obscuritate
Ca bărcile pe ape-nvolburate,
La fel de neoprite și rebele.
Când m-au ajuns, au spulberat uitarea
Și au zdrobit neantul neștiinței,
Sădind, apoi, în negura ființei
Mistere glaciare și răcoarea.
Un paradis de gheață renăscuse,
Inert și, totuși, mult mai viu ca focul.
O clipă mi-a fost dat să-l văd și totul
Ca șoapta de vioară dispăruse.
De-atunci, mă regăsesc în poezii
Lăsate în neant de bunăvoie,
Cum florile de gheață au nevoie
De ger și noapte spre a nu pieri.
-->
Comentarii
Cu admirație!
Frumoase versuri...Felicitări!
Ce am fi noi dacă ecourile adolescenței noastre nu ar bate din când în când cu pumnii în sufletul nostru... Deosebit de frumoasă poezie! Felicitări!