Sunt în cădere liberă, am aripile strivite sub greutatea lumii
Gândurile îmi devin criminale, fug de mine, mă ascund în ceață,
Urletele agonice ale tuturor creaturilor vii nu mă lasă să adorm...
Întunericul înghite lacom ultima rază de lumină, lăsând totul fără speranță.
În mijlocul furtunii de mai, pierd părți umane din mine asemenea florilor de cireși,
Visele se risipesc pe aripi de vânt, cad lacrimi în torenți de extaz și nebunie.
Văd umbre pe perete, amintiri ce încă dor se întorc să mă bântuie,
Mă devorează pe interior precum cancerul, mă lupt să alung demonii
O luptă eternă din care nu am cum să ies învingătoare, însa începi să simt
Plăcerea vinovată de a fi eu fără alte măști, condamnată să iubesc
Vocea care îmi pătrunde până în măduva oaselor și mi se întipărește în creier.
Port urma atingerii angelice precum un tatuaj nevindecat, pe care îl văd doar eu
Și îmi provoacă durere, ori de câte ori privesc în ochii tăi știu că....
Nimic nu poate fi mai trist decât regretele puse pe repeat.
Katherina Andreescu.
-->
Comentarii