
Ca într-un joc de poker mut,
am suferit și am pierdut
când am crezut în absolut.
Destinul hâd, ca un agnost,
m-a-nvățat că n-are rost
să cred în veșnic adăpost.
Nici n-am știut, filosofând,
că viața te împinge-absurd
să muști țărâna, orb și surd.
Când am știut ce pot să fiu
în plete-mi ningea argintiu
și-n jurul meu era pustiu.

Comentarii
Am remarcat şi în această poezie, dorul de ceva... ce nu mai poate fi recuperat. Un zbucium, dar şi o împăcare cu suferinţa, cu pierderea unei părţi din fiinţă.
Vă mulțumesc, dragii mei!
Când am știut ce pot să fiu
în plete-mi ningea argintiu
și-n jurul meu era pustiu.
SUPERB..!
Frumos!
Frumos!
Frumoasă poezie!