Renunţarea îmi pare dureros de amară,
Am lăsat fraţi, părinţi... şi copiii în ţară...
Plânsul meu ca un clopot către cer se înalţă,
Mă întorc gând şi suflet, mă întorc iar acasă.
Întruparea în lut din a carei sămânţă-am crescut
Devenind pom umbrind în tăceri veşnicia,
Căci aveam prins în ramuri rod şi taină şi rost...
Înţeles... Nu mai sunt... eu eram România.
Prin cuvânt înălţam transcendent albatros,
Visul meu şi speranţa... Cât era de frumos!
Azi mă cheamă esenţa! Depărtări mă unesc
Prin armuri de lumină, cu pământ românesc.
-->
Comentarii
Minunate versuri!