Ia să mergem mai departe pe făgașul omeniei,
Să descoperim în lume seva brută-a ironiei,
Astfel lămurind premisa rațiunii de a scrie
Cam ce credem noi că este și ce ar putea să fie.
Dacă vrei cu-o poezie să te-afirmi către norod,
Pregătește-te să suferi ca la rug sau eșafod.
Nu-ncerca să-ți faci opinii despre ce nu înțelegi
Și enigme prea înalte din creion să le dezlegi,
Epatând în verbul searbăd al discursului anost,
Să te-ascunzi în fraze șterse învățate pe de rost
Din antologia unor critici nostimi și obscuri –
A-i cita pe toți aceia e tot una să înjuri!
Lasă clipele să curgă, sufletul să ți-l mărească,
Mintea s-o elibereze, inima să-ți întărească
Și-ai să vezi, apoi, că multe texte sapiențiale
Sunt limbarnițe produse în registre glaciale.
Nu-ncerca să faci paradă din potcoave de cuvânt –
Soarta frazei lustruite este de-a se pierde-n vânt
Și de-aceea lumea asta-n care monștrii se desfată
Va respinge cu stupoare poezia ta curată.
Știu, mă inflamez degeaba în strigările vetuste,
Care prind numai naivii cu mentalități înguste.
Mulți vor spune că esența scrierii patriotarde
E un cumul trist și palid de parade lozincarde.
Iar gândirile sumare ce pastișele vânează
Sunt la fel de obstinate și la vârf, dar și la bază.
Dezbinații se adună construindu-și front comun
Într-o luptă temporară contra unui om nebun,
După care-și reiau drama și se-ntorc la ei acasă,
Unde încropesc litanii pentru-o viață mai frumoasă.
Adâncindu-te în lumea literaților de azi,
Mai că-ți vine să-ți dai palme și-apoi de leșin să cazi.
La noi, toată lumea scrie, rar dacă se mai citește;
Criticii încurajează, oligarhic și orbește,
Elitismul de cămară, scriitorii de tavernă,
Construind literatură cu pretenție modernă.
Ai să-ntrebi, acum, amice, care-i rostul de a scrie
Despre drama omenirii – mai ales în poezie! –
Și de ce cultiv speranțe dacă viitorul nostru
E supus fatalității cu figura ei de monstru.
Vezi tu? Nu speranța însăși e problema ce apasă,
Ci absența ei, căci omul din prezent captiv se lasă
În torente uriașe ce-l cuprind, față de care
El un ce infim se simte și lipsit de apărare.
Chiar din primii ani ai vieții, el înghite cu lopata
Mii de gânduri și precepte de la mama, de la tata,
Astfel suprimându-și eul într-o mare de-anonimi,
Estompându-se cu firea tot mai mulți în mai puțini.
Mințile înăbușite de prejudecăți discrete
Aparțin societății de tipare, siluete;
Vagi păreri că ar fi oameni se înalță cu răceală
Într-o epocă incertă și din ce în ce mai goală.
Înmulțindu-și indivizii după legile gregare,
Lumea doar se șubrezește, compromisă din născare.
Arta, în această lume construită cam pe dos,
A lăsat să i se fure tot ce are mai frumos
Și, din veac în veac, s-ajungă o paradă de idei
Pentru care nu mai este ce să dai și ce să iei.
Filosofi, poeți ori pictori mulți s-au remarcat prin vremuri,
Dar de soarta lor amară, când o afli, te cutremuri,
Căci în fața omenirii dacă-ajungi să te ridici,
Devorat vei fi de oameni și mai mari, dar și mai mici.
Viziunea ideală despre monștrii cei de humă
Se probează și se-acceptă când va deveni postumă.
Altfel, tot ce spui în viață sună grav a distopie –
N-or aduce ordinarii credit sincer tocmai ție!
Știu că pare-o resemnare scepticismul meu de-acum,
Dar măsoară tu ideea pe-al istoriilor drum:
Din imberbii de-altădată, cu pretenții de atlanți,
S-au perpetuat în lume tot mai proști și ignoranți.
Tot mai mulți își promovează simfonia lor debilă,
Scoarța, pseudocalitatea și emoția sterilă.
Tot ce s-a dorit să fie artă, azi e-un paradox,
Un soi de principiu cinic, fără suflu ortodox,
O retorică bizară, o oglindă deformată
Care vrea să își prezerve farmecele de-altădată.
Astăzi toți ar vrea să fie limpezi și operativi,
Înregimentați doctrinei care nu-i vrea creativi,
Abuzând până la greață de folclorul lor minuscul
Și făcând epifanie din eternul lor crepuscul.
Toată dogma ce rezidă în filozofii de gheață
Îi tâmpește, îi absoarbe și devine stil de viață.
Toate falsele principii ce derivă și decurg
Din gândiri corporatiste, îi țin veșnic în amurg
Ca pe turme de recoltă, ca pe vite de povară,
Într-o viață cenușie, într-o perspectivă chioară.
Sorții lor se suprapune mantia religioasă,
Pe sub care toți se află mai comozi decât acasă;
Temători de un periplu care le-ar schimba destinul,
S-au lăsat atrași orbește și-n mulțime-și văd căminul.
E comod să-ți dai iluzii dintr-o falsă competență
Care-mbată și se cheamă autosuficiență,
Să cultivi idei mărunte și concluzii fără miez,
Într-un spirit mediocru, doar cu hashtag și diez.
Din cultura suburbană își invocă dumnezeul,
Nepricepători, de altfel, că-i așteaptă apogeul
Undeva la colț de stradă ori la casa lor în prag,
Ruinându-se cu tocmai ce le este cel mai drag.
Din aceste obiceiuri nonșalante și sumare,
Practica încurajează prostituții literare,
Libertinii își trag seva și se dau cumva boemi.
Dacă îi privești de-aproape, inocentule, te temi?
Necesară rezistenței e o inimă de fiară,
O postură degajată și-o privire din afară,
Sau inconștiența crasă de-a-i lua pe toți în piept,
Fără-a ține cont de cine e mai prost ori mai deștept.
Treaba nu-i deloc prea simplă: lumea și-a sădit beția,
Se complace-n vegetare și-și respectă inerția,
Spiritul de-apartenență, fondul etic și moral
Ce constituie impulsul și flagelul social.
Toate se dispun sinergic, contopite și pliate
Pe-un tipar inconfundabil: contemporaneitate,
Termenul ce definește într-un mod cam arogant
Tot ce ar fi vrut să fie optimistul de atlant.
Cum să scoți din letargie miliardele de oi
Rumegându-și utopia despre lumea de apoi?
Cum desființezi monada capsulată și bizară
ʼN care omul își petrece simularea lui precară?
Lumea rece și ostilă naște bule hedoniste
Care-atrag ușor tendința vieții evazioniste
Pe diverse căi și moduri într-un spectru virtual,
Fără să-și demaște riscul cu potențial fatal.
De aceea omul pică într-un separeu distant,
Unde tot ce este-afară e sordid, irelevant,
Căci exteriorul pare doar un for obscur, ilogic
Ce-l forțează-n izolare să se-nchidă patologic.
Tot ce vrea să reprezinte formă de realitate
Face notă discordantă, o particularitate
A problemei ce-l muncește zi de zi la foc intens
Fără-a da un rost mișcării și destinului vreun sens.
Așadar, contemporanii cinici, refractari, obtuzi,
Plini de ei și de iluzii care îi mențin confuzi,
Au doar căi tangențiale spre al cărților decor,
Căci dorința de cultură nu e din prezentul lor.
Poate că prezentul nostru e motivul pentru care
Cei mai mulți devin apatici și se-ncuie în blazare.
Disprețuitori, frenetici și vexați, nu dau o iotă
Pe condiția umană transformată în marotă.
Însă e ciudat că viața li se pare o șaradă
Care cântărește numai cât o stranie butadă,
Iar, dacă-i descoși în parte, cât îi vezi de oropsiți,
Mulți vor spune cu emfază că sunt calmi și fericiți.
Oamenii preferă șarmul amăgirii și minciunii,
Regăsesc naturalețe doar în ce le zic nebunii,
Angrenați în teatrul sumbru cu actori schimonosiți
Și sunt, mai presus de toate, cu ei înșiși ipocriți.
Vezi, amice, ironia? Să fi fost așa mereu
Sau alunec în prăpăstii ce-ngustează gândul meu?
De aceea cred în taină că acolo, undeva,
O minune trecătoare cinic se va suspenda
Și că cheia sol a lumii nu se-abate din solfegii.
Simfonia moare, gata! Pier și oile, și regii!
Azi se bucură prostimea invocând egalitatea,
Neștiind că forța morții este chiar natalitatea,
Iar prin asta, omenirii, care cum o să mai fie,
Nu pot să-i prevăd o soartă proiectată-n veșnicie.
-->
Comentarii
Jos pălăria!
Excelentă poezie! Reverență!