romanța aducerii aminte
cu două lacrimi plânse pe umărul tău gol,
tu te-ai retras în tine, în rana din aripa
acelei păsări sure ce ne furase clipa
și ne fusese-adesea un singuratic sol.
de ce se-ndoaie totul și cade-n suvenire
și vine ca Levantul, trecând în dulce vaer,
când îți simțeam doar brațele prin aer
și-ți cuprindeam mijlocul tău subțire.
frumoasă ora serii și -a liniști rotunde,
când umbra ta trecea prin raze care țes
și ne priveam adesea fără de înțeles,
când luna îți cădea pe bucla de pe frunte.
ce seri imperiale în plopi sunând foioși
peste frunzișul leneș ce ne cânta tăcut,
și nu știam, iubito, că vin din absolut,
când ascultam eresul ca doi copii pioși.
a fost doar timpul-ornic fățarnc, ipocrit,
zvârlind în aer visul și razele de lună,
s-a destrămat ca ceața, după o grea furtună,
pierind pe căi deșarte, cum piere orice mit.
marţi, 20 mai 2014
-->
Comentarii
Este o mare bucurie sa va citesc versurile!
Cu stima,
Frumos!
Cu respect, mă înclin!
Toată admirația!