Femeia în alb trece pe stradă
cu lacrimile cristalizate
pe-obrazul apatic,
cu vântul naufragiat
printre ramurile negre,
cu noaptea - nălucă
descinsă din mituri.
- Ce cauţi, femeie, la miezul nopţii?
- Tu mă vezi, străine?
Caut drumul întors în cuvinte.
- Cuvinte pe drum...
- Nici o carte nu te-nvaţă cum,
aşa că mai bine te roagă.
Rugă – artificiu al firii-
nici un om nu s-a mai ridicat
din mormânt.
- Am o poftă nebună de viaţă!
- Mai bine verşi o lacrimă amară.
Doar ea alină durerea ta,
Femeie albă în noapte.
- Mă rog ţie, Pământule,
primeşte...
-->
Comentarii
Frumoase versuri!
un poem de vis!