s-au dus amiezile…
s-au dus amiezile din fânul cosit
cînd stam culcat
şi priveam cerul de in topit
şi când, prin polenul soarelui,
cădeau păsările în gol,
ca nişte zmeie doborâte de vârteje;
s-au dus amiezile acelea dulci
când vântul legăna soarele
ca pe o floare de cicoare
şi când eu ascultam sunetele
rupte din rai ale ciocârliei
sub corul de îngeri ce cântau
din alăute versete din Firdusi;
s-au dus amiezile fermecate
cu codrii foşnind,
unde se auzeau centaurii
urlând după hrană
şi unde timpul îşi purta
cerul pe umeri ca într-o cupolă
pictată de Bramante,
s-au dus amiezile pline de vis
când la margine de timp
copilăria îmi făcea cu ochiul
şi cu pupilele mari visam
vacanţe pline de prigorii
şi plângeam în mine
de-atâtea minuni ale vieţii;
frumoşi nebuni mai eram odată,
neştiind că ceasul
nu se mai întoarce spre noi
şi acele amiezi vor rămâne
să ne sângereze amintirile,
ca un tropot de stafie
care ne calcă pe suflet
şi doarme mereu în noi.
vineri, 12 decembrie 2014
-->
Comentarii
Frumoase versuri!