”Sufletul a zburat deja, demult. Are aripi cât cerul. Îşi va mai opri, o clipă, zborul când se odihneşte în altă colivie-trup, pe pământ...”
A scrie despre poezia lui Marius Iulian Zinca nu este deloc simplu, având în vedere că despre poemele lui au semnat nume relevante, dar, cum opinia decisivă se dorește totuși evitată, mie îmi vine acum destul de ușor să înțeleg ceea ce aceste ilustre persoane ocoleau și anume că autorul nostru se află într-un continuu proces de maturizare, semn că și în lucrarea de acum prudența noastră trebuie să fie maximă. Și a fost. Cu toate că există anumite ezitări în construcția metaforei, unele texte lirice arată bune intenții, iar altele, care mai ales încearcă să depășească verbiajul agasant din poezia începătorilor, chiar dau semne de bruscă revigorare. Lăudabil este faptul că Marius Iulian Zinca nu trece pasiv pe lângă trăirile care certifică singularitatea ființei umane; sentiment, nostalgie, tandrețe – argumente peremptorii mult prea des ascunse în faldurile spiritului omului modern îngrozit de gândul că, a le confesa unei societăți pendulând între apatie și malițiozitate, nu ar însemna altceva decât o definitivă condamnare la ironie grobiană. Cartea poetului, ”Șoaptele din cuvinte”, este, în fapt, o adorație filială, mărturia dorului pentru tatăl plecat prea devreme și omagiat astfel în șaizeci și două de poeme, numărul semnificând vârsta părintelui în momentul dispariției. Un lucru este cert: dincolo de inerentele derapaje ale unui autor care încă aspiră la descoperirea propriei identități creatoare menită a-l scoate din anonimat, autorul face eforturi pentru a se smulge din superficialitate, trecând printr-un proces de decantare a sinelui, ce ne dorim a se finaliza cu separarea autenticului de zgura banalității din peisajul liric contemporan, mult prea sufocat de habarniști cu veleități literare și editori ale căror competențe se apropie de nul. În pofida ușoarelor naivități și stângăcii , a încercărilor poate puțin cam forțate de a fi ”altfel”, Marius Iulian Zinca se salvează, ca autor, prin iubirea pentru tatăl prezent în fiecare gând care animă condeiul scriitoricesc. ” De pe banca noastră tată,/ priveam somnul cum îmi prinde pleoapele/ în hora bucuriei de verde, a ierbii”...” cerul palmelor tale învelește trupul/ rănilor mele din timpul fără tine”. Convingerea noastră este aceea că o autoevaluare atentă a propriului parcurs din partea unui autor care de la ambiția ieșirii în spațiul cultural și editorial nu și-a îngăduit să-și perspectiveze creația în funcție de ce se întâmplă într-o grupare, într-o promoție de vârstă sau într-o generație poate să-și afle argumentele unei astfel de autoexaminări chiar în etapa în care se află acum.
Odette Bota
-->
Comentarii
multumesc din suflet Gabriela, o zi asa cum ti-o doresti, Marius
multumesc din suflet Emilia pentru vizita si semnul tau, o seara asa cum ti-o doresti, Marius
Semn de lectură şi apreciere... atât pentru autor şi pentru semnatara articolului, felicitări!