Ştii, tată?
Iarna e (ano)timpul în care Sufletul nu mai zboară, coboară pe pământ, dar nu în orişicare iarnă. Iarna aceea, de demult, când zăpada acoperă tot, când cerul e una cu pământul.
Se apropie primăvara.
O simţi?
Zăpada se curge şi îngheaţă drumul, de la mine la tine, (a)lunecă de acum ciripit de paseri şi el, da, el – Sufletul e concentrat să nu calce în iluzia unui zbor printre aripi îngheţate, tentaţii ascunse sub neaua rămasă şi flori, ghiocei încep să strige, în sus.
E dorul iubirii.
Se arată-n lumina de sfârşit de zi, de luna care se ascunde în soarele mijit la pleoape, să doarmă şi eu...
eu sunt aici, îl aştept să (mă) sune.
10.02.2017, ora 14,22’
-->
Comentarii
multumesc din suflet Adrian, o seara/noapte binecuvantata, Marius
O schiță atât de succintă, dar care poate fi atât de mult dezvoltată, căci te îndeamnă la o stare meditativă a sufletului...