Scrisoarea a CCXII-a
(GV)
Uneori, uneori aud aşteptarea, când în stersini ploaia pare-o vină.
Poemul meu, sfidează un sfârşit, doar oboseala mea visează o prelungire şi visez, visez, iubito că sunt fericit, dar jugul vieţii mă apasă şi tace, nesocotind dauna naturii şi păcatul care se rupe pe buze de adiere. Inventez atunci neliniştea fericirii, rugul pământului, sărutul şi tălpile cu care aş fi putut să plec din toate adevărurile sumbre, din visul în care am crezut atât de mult. Am devenit doar un geamăt de lumină, în care sângele meu, a devenit sângele tău, veacul care îşi vinde nervul ca să poată deveni tăcere din cuvinte, ca o iubire care dezgoleste icoane. Sorb doar umbra vremii, visul din tocul de la uşă. Mi-a mai ramsa doar să citesc, calendarul unui om trecut, sub sărutul de fluturi care mă strecoară în abisuri şi mă dăruieşte vremii care mă varsă ca o nuntire a zorilor, târziu şi hoinar. Am rămas doar la o poartă care îmi zideşte călcâiul, cald şi curat, mai pur decât oftatul, ca un vârtej de păsări în scăpătarea zorilor, unde tu îmi ştergi secundele din albele oglinzi, când eu strig la cer numele tău, sigurul om pe care l-am iubit.
-->
Comentarii