Scrisoarea a CCXIV-a
(GV)
Suntem spectatori, doi spectatori la întemeierea unui întreg, care să închidă în sine nemurirea mărginită a cuvintelor. Încercăm să ne descriem cu detalii, rostindu-ne repetat în şoapte, când ochii celuilalt ne cuprind întreaga fiinţă. Devenim atunci suspin şi oftăm gălăgios marginile lumii care ne unesc pe corzi mute şi surde. Suntem doar un instinct al rădăcinilor venite din adâncuri, în devenirea unui vers necugetat pierdut pe culmea clipei. Nimic nu ne astâmpără, nici măcar setea întunericului din noi, nici împiedecările în fuga spre iubire. Tăcem în linişte o harfă, când mâinile mele înfloresc pe trupul tău ramuri de măslin şi ne ştergem apusul vieţii închinzând pentru o clipă ochii. Toţi îngerii noştri depun atunci jurământul pentru anii în care nu vom mai suferi, vărsând în versuri argintul. Tăcerea fiinţelor noastre se dăruieşte în foc şi lumină, unde eu doar îmi rostesc cuvântul îngenunchind în faţa altarului tău sfânt spunându-mi ruga ca să mă renasc prin tine. Sufletul meu se dizolvă atunci într-un zbor neînceput.
-->
Comentarii