Scrisoarea a CLXXI-a

Scrisoarea a CLXXI-a 
(GV)

Îmi vine a râde de mine, chiar zâmbesc uneori timpului de sihăstrie, în care spun că nu voi spune nimănui, de umbra de vis, de tine, care îmi eşti Pământul. Am spus Pământul şi nu lumea, pentru că tu eşti mai mult de atât, eşti glasul care îmi şopteşte bucuria zilelor, eşti dorul de stele, mi-eşti sângele neînceput care aleargă spre răscrucea inimii mele, eştiodă simtirilor mele, iluzia lumii şi realul din ea. Mă dor cuvintele, iubito, sufletul îmi cere apă când eu te văd cum treci spre culmi scăpată dintr-un alt cuvânt. Acolo te întâlnescdin liniştea unei depărtări, unde eu stau şi mă mir în faţa altarului frumuseţii tale cu bucuria că exişti. Inima mea creşte în lumină chiar dacă drumul meu este cădere şi uneori credcă ne vom uita în răscrucea aerului care ne desparte. Am sădit copacii tăi în vis aseară, peste un vid ... numai doruri, luând din vatră jar să reaprind un răsărit şi un asfinţit desoare. M-am dăruit cândva luminii, dar a venit noaptea şi totuşi nimeni nu mi-a fost mai aproape ca tine. Ne desparte iubito, doar aerul, mâinile de pământ şi buzele de ploaie.

★
★
★
★
★
Voturi 0
Trimiteți-mi un e-mail când oamenii își lasă comentariile –

Trebuie să fii membru al Cronopedia ​​pentru a adăuga comentarii!

Înscrieți-vă Cronopedia

-->