Scrisoarea a CLXXII-a


Scrisoarea a CLXXII-a
 (GV)

Ne vom îmbrăţişa ca şi cum niciodată nu ai fost lumea mea care mă doare.
Eu, eu sunt un gând mai vechi, poate un drum care azi pare tăciune, un joc de-a zborul, ca să uit cine sunt, peste trăiri trăite, când visul din corăbii îţi sărută amprenta de pe drum. Am să plec, nu ştiu unde , dar am să plec şi am să cad doar ca un refren care se pregăteşte de ploi, peste cuiburi de vrăbii, peste clipe pustii ca să îţi pot ierta frumuseţea din ziua următoare . Îmi voi lăsa doar de un gând, unul ca o ruină, în speranţa în care mă afund, ca să mă ascund în mine, ca şi în singurătatea celuilalt. Am să iau cu mine cântecul meu dintr-o secundă ca să mă pot opri la prima silabă, să mă înfăşor în tăcere şi în lanţuri de lumină şi iarbă. Voi zbura în cântecul meu toată viaţa, cu pumnii strânşi în concluzii camunflate ca să îmi pot scrie dorul zbor sau măcar prefaţa infinitului tău de libertate. Abia atunci amândoi ne vom cunoaşte singurătatea, dezmierdandu-ne şi urma din praful de pe drum.

★
★
★
★
★
Voturi 0
Trimiteți-mi un e-mail când oamenii își lasă comentariile –

Trebuie să fii membru al Cronopedia ​​pentru a adăuga comentarii!

Înscrieți-vă Cronopedia

-->