Scrisoarea a CXCI-a
Ai grija copacilor din mine, iubito, de valea-mi adâncă, de ceea ce sunt !
Tăcerea, vezi iubito, în mine se strecoară şi ca o fiinţă naivă visez să îţi număr firele albastre din ultima zare în care mi-ai fost. Atunci îmi pleacă visul, îmi pleacă o cărare şi parcă sunt atins de rouă, de lacrimile iernii pe care ai zdrobit-o în zbaterea asfinţitului. Timpul meu este zarea în care ai să vii, cărându-mi sub limbă strigarea, ce o strânge abisul de dincolo de dinţii hapsâni. Nu te văd şi nu te întreb nimic, mă bucur doar că exişti, când vorba ţi-e tăceri şi vidul îmi scrie imperiul. Copacii mei sunt brazii, cei .... netăiaţii, sunt toamna mea, ce mă poartă în primăveri. Nu ştiu, tu simţi văzduhul vieţii noastre cum ne-a devenit gând, visul o rădăcină şi braţele crengi, dar lanţuri toate ? Ai adunat în mine cioburi, într-un adânc himeric, le-ai îngropat sub rugă în speranţa că vor răsări dorinţă de trăire care să ne acopere cu şoapte, zidind căldura unui anotimp în rana pe care mi-ai sfârtecat-o cu privirea. Privirile tale mi-au devenit păduri, ca eu să pot păşi pe calea damnată, să înmuguresc în sălcii, sau măcar în frunzele de sub rafalele de tăceri. Scriu doar clipa ta de vânt, norii albi şi seninul zăvoi, ca să pot să îmi sacralizez taina în ruguri şi să mă nasc a două zi, lumină pe drum ... cu paşii goi.
-->
Comentarii