Scrisoarea a CXCII-a
Tot ceea ce avem este prezentul şi nopţile cu gust de duminică.
Când sfinţii mă dantelează în basme veline, mă simt iar copilul,
care îşi scrie în surdină trăirea şi suspinul, căutând zăpada pe care nu o văd, dar pot să ţi-o ascult, în geometria unui cerc închis, care şi-a păstrat sfinţenia pentru mine. Mâinile mele, vor deveni mâinile tale, albul care ninge icoane în păcat, pe trup candoare şi în ochi durere. N-am să mă îmbrac iubito, în pustiu la plângerea de salcă, ca să aştept să mă ningi cu visare din visul îngeresc, nici n-am să scriu istorii de tăcere şi puritate, să îţi beau apa înghiţită de baltă. Durerea mea este un dor, taina în care nebunii se iubesc în linia palmei, dar îşi găsesc şi rostul şi trebuinţa. M-am născut din atingerea ta şi acum încă mai port pe mâini forma trupului tău, sub făclia care ne-a făcut să devenim unul. Mă înghesuie doar lumina să păşesc pe poteci şi aşa şi fac, rătăcindu-mă cu tine pe acelaşi drum, dar în sens opus.

Comentarii