Scrisoarea a- CXV-a
Te iert, chiar dacă am rămas cu o toamna plânsă, sub mâini ce îmbracă vesmântul umbrei, sub ploaia care cade cu idealuri ce s-au dus. Mă durea aşteptarea, mila dată că povaţă, dar nu m-a durut niciodată pedurea şi nici visul, nici fântâna, deşi uneori dăruia apă amară. Iubirea mea este o rugă, nu dojană, ci lumină, sculptată în trăiri sub pleoape sfinte, în răsărituri, alfabete şi priviri, făr să poată fi îngenunchiată de vreo taină din liniştea ocultă. Aerul creştea în urma ei, sub genele plecate spre iarba mea orfană, doar paşii îmi rămâneau uzi şi vremea mi-era amară.Eu, eu nu îmi regizez prezentul, el este un râu, un râu care are ca maluri liniştea buzelor, în nevoia de a ieşi di mine însumi. Te iert, m-am hotărât însă să îţi las visul meu, care nu este prea mare, comparativ cu privirea ta care este orizont, iar zâmbetul, răspuns la ruga mea, ca o lumină a iubirii. Am rugămintea să nu uiţi lumea pe care am creat-o în tăcere când ai plecat şi ai stins ultimul soare din vis !
-->
Comentarii