Scrisoarea a-LI-a
(GV)
Suntem la capăt de pământuri, între pereţii inimii şi singurătate, undeva departe, unde doar cuvântul ne ascunde, ca amurgul să ne rămână poezia atingerilor şi chemărilor din vis. Eu sunt flămând de ce îmi doresc, când solul meu cuprinde destinul de orfan. Nu mai ştiu dacă îmi mai este dor, dar plec, trec peste zile, trec peste ani, peste visarea mea în dorul de frunze, ca să pot ajunge în zarea care s-a colorat de tine. Am rămas doar o dragoste a ţărânei care s-a risipit în van, un alb în rugăciunea, care întreabă, nu cere niciodată, doar îşi plânge rădăcina desprinsă din destin. Sunt ca un om rămas fără casă, aşa că mi-am săpat adăpost în clipa cea mai senină, din spaţiul unde ştiu că exişti ca fiinţă, ca să pot să continui să fiu. Ţie, dacă îţi este dor, să îmi înveţi bine clipa, să o scuturi de ceară sau angoasă, să mă citeşti, să mă crezi că vei locui în mine veşnicie.
-->
Comentarii