Scrisoarea a-LXV-a
Tăcem când neguri se ridică cu sfială, asemenea unui copil, care îşi sprijină gândul pe temeri, în nevorbire, agăţându-se de fusta mamei care merege la râu cu rufe. Liniştea buzelor lui se prelinge însă între stele şi altare de lumină, când certat că vrea să se mai joace, este aşezat în pat, cu somnul. Lumina însă îi lasă atunci urme de pustiu sub lăcrimarea pietrei, care încă o mai are în mână, ca o vină, făcută din somn şi măsurări de trup. Visul lui apărut târziu, îl duce pe drumuri, scurse în bătăile inimii, între suferinţă şi iertare, între iubire şi ură. Noaptea lui, este un veac adormit, un bulgăr de lut, care jăruieşte în basme cu zei şi Ilene Cosânzene, iubindu-şi eroina tăcând. Gândul lui hoinar, are ca pricina zborul, sau timpul care doare sub imensitatea sentimentelor, care îl copleşesc înainte de a adormi. Este visul unui gând, ferecat în creier, sub cerul gri de toamnă. Abia atunci luna, galbenă şi slabă, plânge pustiul fumuriu, genunchii de iarbă şi aripile rădăcini.
-->
Comentarii