Scrisoarea a -LXVII-a
Când neputinţa te-a cuprins, ai dat vina pe mâinile mele, că-mi pot zâmbi cu ele visul pe hârtie, că mă pot dezbrăca de păcate, ca un musafir, atent doar la ceaşca de lumină. Dar eu, eu nu sunt obosit de urme, nici de drumuri sau de fluturi buimaci, care plâng în frunze aşternuturi, o amintire ce îmi curge râu în sânge, ca faptele mele să fie durate în lacrimi. Mă mângâiai compătimitor cu ziua ta senină, când ploaia de îngeri mă respira din nisipul clepsidrei, ce mă curgea şi mă durea, închinându-se la crengi. Am crezut că din iubire se fac uşi şi ferestre, sub scânteia privirii, unde eu m-am salvat din întuneric, spre lumea ta, pe care o revărs spre mine, din propriul contur
ca să ne pătrundă lumina şi să existăm. Din neguri m-am născut şi-mi urc pe trepte taina,in care nu mi-e ruşine şi nu îmi este teamă, căci te iubesc la porţi şi la mese fără răspuns. M-am născut iubito noaptea, ca s pot să îţi fiu lumină, m-am născut să te iubesc pe tine, să zâmbesc visului tău naiv şi salvator, mirându-mă de ce se întâmplă în jurul meu. Sufletul meu, are forma unei vieţi, iar mâinile respiră şi scriu.
-->
Comentarii