Scrisoarea a-LXVIII-a
Am uitat să obosesc iubito, venirea din adâncuri îmi poartă azi sărutul.
Eu, eu te visez mereu şi ard în depărtare tainele care mă dor încât nu mai ştiu, dacă mai există vreun loc al meu, care să nu mă doară. Acum, am jăratec şi în praguri, dar nu voi alege niciodată să renunţ. Să renunţ la ce ? La viaţa mea popas, la zbor, la poezia pe care o scriu, atunci voi care o citiţi, ce veţi uita ? Gândurile mele, durerile de pe frunze, chinul care îmi îndreaptă părerile, sau forma buzelor neclară ? Haide, povesteşte-mi de preţul plătit, ca să îmi pierd sufletul, de cufărul fiinţei mele, de cărarea de timp sau, sau nu, mai bine povesteşte-mi de al cincilea anotimp ! Acolo sunt eu, mă cuibăresc în istov, visez cât mi-e noaptea de lungă şi mă simt iubito, mai sărac decât Iov. Îţi place sau nu, mă vei găsi în lunci, unde îmi voi fremăta veşnic pârâul, voi plânge horele, sau inelul din trunchiul de vis, până voi trece dincolo de spărtura de lumină. Nu mai am tipare, mintea îmi este crudă şi nu-mi îmbrac cuvântul ca şi laşii, spre urcare în taina sfântă a pâinii. Doar o întrebare mi-a rămas, pe cărarea care îmi este udă: Cui să mă strig ?
-->
Comentarii