Scrisoarea a-LXXXVIII-a
(GV)
Ne-am cuminţit, alergăm spre capătul rândurilor, uitând de plaiuri, de dorinţi, sau gânduri, hrănindu-ne cu o povară.
Aici, la capăt ar trebui să ne asumăm faptele, dorurile care vuiesc în noi, respiră, plâng şi râd, sub blestemul sfânt, de a iubi. Am devenit gravi, responsabili, sub unicul motiv pentru care merită să trăim pe acest pământ: iubirea.
Iubirea este ca un bob semănat pe rânduri, în care rădăcina lui este eterna chemare, într-un sol care cuprinde destinul lui de vise, spre un altar, unde ne strecoară.
Am devenit mai înţelepţi, ca o apă care îşi priveşte oglinda ei şi plânge, albe zboruri, copiii. Suntem fixi şi corecţi ca un ceas, înlănţuiţi în timpuri şi distanţe, pe vecie, în speranţa că vom gusta din fericire iraţional, ca într-o nebunie, sau sub săvârşirea unui păcat. Ai semănat în mine un bob, ca într-un pământ iubirii şi distanţei şi mă răsfeţi cu timpuri şi cu braţe de vânt, dăruindu-mi iubirea în clipa viageră. Ne-am cuminţit, dar fără nebunia din noi, viaţa este searbădă. De aceea iubito, plâng şi râd, visez şi zbor spre ceruri, chiar dacă pierd războaiele, timpul şi sângele, iubindu-te.
-->
Comentarii
-scrisoarea nr. 88 ( m-a durut un pic capul până am socotit nr.!)
-nu cred că aţi pierdut niciun război, după cum scrieţi le-aţi câştigat pe toate! FELICITĂRI!
(fix, ficşi)