Scrisoarea a XLVI-a
Suntem un vis rămas în vremuri, o vorbă de apă, un cuvânt de târziu, o trăire care musteşte pe cer, din paradisul nostalgic, de unde noi ne-am desprins scâncet. Suntem visare de cuvânt, ardoarea, care a ţâşnit prin piatră proaspăt spartă, gândul care a devenit vânt în prag de înnoptare, bolnav de tăcere într-un amurg. Nici nu mai ştiu dacă am fost blestemaţi sau aleşi, rătăciri sau reveniri, deoarece sub atingeri devenim dor sau mers, retrăgându-ne în gânduri. Uneori devenim copii din oameni mari, ca un mileniu ce se sfarmă în secole, clădind vise, într-un paradis disperat şi tăcut. Clădim mereu doruri ce se adună, ca un joc în taina noastră de a fi, în singurătatea care devine binecuvântare, în obscure îndrăzneli care fac din suflet o masă de tăceri, ce urcă, atunci când de fapt vrea să coboare. Întregul nevăzut din noi, este scos la iveală neînsemnat şi uimitor. Ne vom găsi ?

Comentarii