septembrie
(lui Nichita Stănescu)
septembrie ne-aduce brumele-n odaie,
punem de-o ploaie la margini de lume,
ne cânte Nichita c-a venit toamna,
hai la vechiul han la garoafele tulburi
să mai bem un pahar de raze din soare
acolo lăutarul Orfeu fără Euridice
se-nchide într-o pleoapă enormă de somn
visând sânii albi pe care luna dansează
şi ochii de mură-n care se-neacă sărmanul
cu pahare din vinul strămoşilor daci,
acolo cuvintele mor şi-nviază,
le zidim în cripte pe irişi de frunze
acolo cerul ţese pe sus lanţ de cocori,
în triunghiuri de ploi transcedentale,
peste golurile oarbe dintre piscuri
pădurea a căzut iar în orbite,
se leapădă codrul de frunza cea dragă,
rămânând trist şi fără veşminte.
Styxul la izvoare spală nopţi şi zile,
lebede, pe lună, barcarole vii,
doarme şi Nichita pe-un trunchi de copac
orele astrale, orele-s târzii,
Domnul poeziei ne-a venit de hac,
culegând nectarul frunzelor din vii.
marţi, 2 septembrie 2014
-->
Comentarii
Foarte frumoa! Admiratie!
Minunate versuri!