E-un timp schilod, cu o rană sângerândă,
ca un mic portal deschis spre durerile din bătătură.
Aici, împrejurul e-o dimensiune superioară,
formată din suferinţe de acelaşi grad.
Neputincioşi şi nevăzători de Dumnezeu
dăm un refresh încrezător tuturor nimicurilor,
facem update bârfelor despre lună,
rescriem cu şoaptele de sub taste:
balade cu păsări născute în cer
deasupra unui ocean destrăbălat
sau oda unui moment împăiat cu răzvrătire.
Am devenit marii donatori de astenie!
Poemului ce latră prea tare
nimeni nu-i găseşte adăpost.
Uneori mă simt ca la cinema,
privind ce poate face trupul meu.
Trebuie să-mi golesc recycle bin-ul amintirilor.
Îmi simt inima tristă ca o ghetuţă,
scheunând după gratii costale.
Cineva îi aruncă nişte unghii de porc proaspete,
împreună cu povestea lor.
În ochii ei citeşti doar referate despre tăcere
şi umbre gălăgioase.
Tu nu faci nimic!
Mănânci pufarini coloraţi
şi te holbezi întrebător,
la fiecare trecător.
Îţi dăruiesc braţul, ca sprijin când dormi,
cu celălalt te voi apăra de misterele vântului.
N-am putut să sar din turnul Eiffel ca un ateu,
am simţit în ceafă respiraţia unui Dumnezeu.
Oamenii se schimbă repede în spatele meu
şi nu mai ştiu drumul înapoi,
spre omul din mine.
Mi-e teamă să nu devin
ceea ce cred ei că sunt.
-->
Comentarii