simfonie
noaptea cad stele-n ruină
pe boltă câte una se-anină,
se-aude cu glas nepătruns
un clopot sub cerul de sus,
calea lactee, potecă de drumuri,
se vede prin aburi și fumuri,
în noapte suntem doar singuri,
cuprinși de sălbatice friguri,
se strecoară lumina subțire
și naiuri, și harfe, și lire
se-aud încet urcând către cer
cu îngerii până ce pier.
frunze coboară în lanțuri de lună,
e noaptea noastră nebună,
fâlfâie aripi albe de lebede,
ce zboară prin noi repede,
la izvoarele styxului
ea spală albastrul cuprinsului,
ochii ei par păsări de noapte,
glasul se-aude în șoapte,
se coc tumorile dragostei,
sculptate de noi într-un stei
și-mbătați de apele dulci
ne lăsăm duși ca două năluci,
făcând excepție de la rit,
ce-au căzut în păcat pângărit.
de-atunci am jefuit cerul și luna,
eu am fugit cu nebuna
într-un ținut ce nu se spune
ascunși de voi și de lume,
acolo fericirea e peste tot,
fiind țara de basm a lui lot.
luni, 25 februarie 2013
-->
Comentarii
Frumoasă simfonie