singurătate
leoaică e singurătatea mea,
o toamnă, vânt turbat, sau cucuvea,
pe unde merg mă însoțește peste tot,
întunecat, octombrie plouă mereu,
se joacă picăturile pe geamul meu,
ca hoțul am luat noaptea la spinare,
în zori sunt pajujul cupidon ce moare,
noaptea colină mi-s pernele moi,
călăii somnului mă-ngheață sloi,
ploaia lovește-n creștet pe copaci,
pădurea iar mă-ntreabă :ce mai faci?
hai să murim, zice pădurea mea,
să ne-ngropăm în flori de peruzea.
tu, codrule, renaști în primăvară,
eu nu mă mai pot naște a doua oară
și codru-mi dă binețe: noapte bună!
și toamna-nfiorată cornu-și sună,
voi, frunze de argint, hieratice făpturi,
de m-ar atinge vraja romanticei păduri,
m-a prins în plasa ei a câta oară
și verde o visez în fiecare seară,
îi bat la poartă: te implor deschide!
străbune codru, prietene Alcide,
deschide poarta umbrelor de seară,
să dorm la umbra ta în nopți de vară
și să ascult povești din alte lumi
și să mă plimb frumos pe alte culmi,
copil am fost și mă primeai cu drag,
bătrân sunt azi și am rămas pribeag,
leoaică –a fost singurătatea mea
și m-am ascuns într-o străină stea,
mi-am pitit sufletul printre tăceri
căci vremea noastră a trecut ca ieri,
mă bântuie tristețea și mă frânge,
când văd singurătatea care plânge.
joi, 17 octombrie 2013
-->
Comentarii
Toată admiraţia pentru acest poem.