Era singură în căsuța ei, aproape de marginea pădurii. Lăsa deschis și radio, și televizor, dar singurătatea o copleșea de multe ori, de când ai ei nu mai erau. Și ce veselie, ce gălăgie, câte nebunii făceau ai ei, deși nu mai erau tineri. Acuma...
S-a trezit cu greu dimineața, după un vis frumos și, în grabă, s-a pregătit de mers la serviciu, la Biblioteca județeană, unde iar era mai mult singură, cu treburile ei.
- Singură, singură, singură... îi răsuna în minte, deși radio-ul era dat tare.
Trecea pe lângă un gard viu, acum doar niște mături așezate invers, când observă că... erau plini de mugurași! Aici în Brașov primăvara vine mai greu. Dar vine!
În tristețea și singurătatea ei, se zărea un strop de lumină: vine primăvara, poate și ei i s-o schimba norocul. Ieși îngândurată dintre străduțele cu case înghesuite, de din sus de Livada Poștei, spre zona largă din fața Bibliotecii județene, unde era și serviciul ei. Mai avea de traversat Drumul Poienii.
- Oare ce-am visat așa frumos azi noapte? O fi târziu? - se întrebă, dând să se uite la ora de pe telefon, în timp ce traversa drumul aproape pustiu.
Scăpă telefonul jos, se aplecă să-l ridice și... O zguduitură puternică, un fulger de durere în picioare și întuneric! Și-a revenit în brațele unui băiat voinic, cu privirea îngrijorată, care o ducea undeva. Simțea ea că ceva nu-i în regulă, dar era atât de bine în brațele lui... Îi venea să se lipească, discret așa, de el, să-l simtă cât mai aproape! Dar, la prima mișcare, a simțit o durere sfâșietoare în picioare! Mâinile îi erau lipicioase și pline de sânge!
- Aoleu, am pățit ceva! Îngrozită de vederea sângelui, și-a pierdut iar cunoștința.
Acum era în spital, pansată la mâini. A privit speriată în jur, era doar acel băiat! Doamne, ce frumos se mai uita la ea! O invadară iar acele simțiri deosebite, amintirea brațelor lui puternice, care, parcă se imprimaseră pe corpul ei. Nu avea treabă cu băieții, nici ei nu se uitau la ea, dar acum... Parcă nu era ea!
A încercat să-și miște picioarele dar durerea a făcut-o să renunțe. A văzut-o o asistentă, apărută de undeva din spatele ei și i-a vorbit:
- Fetițo, să nu te sperii, ai avut un accident dar nu e nimica grav. Ai un picior în ghips, celălalt e luxat și ai răni superficiale la palme. Ai scăpat ușor deși ai făcut o tumbă de 5-6 metri. Uite, băiatul ăsta te-a adus la spital, că nu era disponibilă nici o salvare, i-ai umplut de sânge mașina, să te faci repede sănătoasă să i-o speli, auzi? Spune-mi pe cine să chemăm, să anunțăm, că ești aici?
- N-am pe nimeni, ai mei s-au dus...
- Dar altă rudă, ceva?
- N-am... nici bunici nu mai am... Of, sunt singură pe lume! - spuse ea și începu să plângă.
Asistenta s-a întors cu spatele ca să-ți șteargă o lacrimă, tânărul o privea plin de lacrimi și el. Se ridică, se apropie fără să spună nimic și o luă de mână, de partea fără pansamente.
Așa făcea și cu surioarele lui de la casa de copii și le liniștea, ca prin farmec!
A fost un fel de liniște, de moment de pace, care a umplut-o pe fată de emoții, de o bucurie neașteptată. Durerile nu mai contau, exista un el căruia i-a păsat o clipă de ea!
- Eu sunt Ionuț, și eu sunt singur pe lume, am crescut la casa de copii. La 18 ani ne-au dat afară! Dar, cu încredere în Dumnezeu, mi-am făcut un rost, am casă, servici... Știu ce greu este să fii singur pe lume...
Au stat mult de vorbă, chiar și după ieșirea din spital. I-a dus concediul medical la serviciu, a venit să-i facă cumpărături în fiecare zi, cât a fost în convalescență, au stat seri întregi de vorbă la un ceai.
Prietenia lor era strâmb privită de vecinele care acuma i se băgau în suflet:
- Lenuța mamii, ăsta umblă după tine că ai casă și servici bun! Las' că-i știm noi pe ăștia crescuți la casa copilului, umblă după căpătuială, la cerșit și furat în piețe și supermarket-uri!
- Dar tanti Cristina, el are serviciu, are casa lui închiriată, el m-a dus pe brațe până la mașina lui, și apoi până la spital!
- Aha, are mașină! De unde? O fi furat-o!
N-avea cu cine vorbi! Dar nu le putea zice mai nimica, ele o ajutau cu toate treburile în casă, până or să-i scoată pansamentele de la mâini.
Încet s-a însănătoșit, mâinile se refăcuseră complet, piciorul luxat era deja bine, iar celălalt este încă în ghips. Însă fericirea din suflet nu se poate descrie! Ar renunța la o mână dacă ar trebui, numai să-l păstreze pe Ionuțul ei! Simțea că acum nu mai este singură ci singuri, cum glumea el.
După un an, la oficiul de stare civilă se prezintă doi tineri, însoțiți doar de câțiva colegi de servici, să pornească împreună pe drumul vieții în doi. Erau Lenuța și cu Ionelul ei drag!
- Să vină înăuntru cei doi și părinții, anunță cineva din instituție. S-a lăsat liniștea în sală, cei doi s-au îndreptat către intrare și în urma lor a intrat toată lumea!
- Am zis numai ei cu părinții! - strigă oficiantul către însoțitori.
- Noi toți suntem părinții lor, ei sunt ai noștri! - spuse șeful lui Ionel.
- Iar adevărații părinți sunt sus în ceruri și se bucură împreună cu noi! - spuse altcineva.
După un an, Lenuța trecea pe lângă același gard viu, plin cu mugurașii vestitori de primăvară! I-a mângâiat ușor, trecând din mers palma peste ei. Sufletul ei era atât de plin de lumină, de frumos, de primăvară! Și-a amintit de ce era în sufletul ei anul trecut, în același loc și a mulțumit cerului pentru schimbare! Iar la trecerea peste Drumul Poienii, s-a asigurat de două ori, înainte să-l traverseze! Nu mai vroia încă o schimbare a sorții, era cea mai fericită ființă, cu ceea ce primise de la soartă, în acest loc...
Comentarii
Te întâmpin cu drag și eu Mihaela, acum, în săptămâna luminată!
Sunt bucuros că ți-a plăcut, mulțumesc!
Am citit cu mare drag şi pe nerăsuflate. Cu drag,
Mă simt onorat de selecție și frumoasele imagini domnule Muntean!
Respect...
Mulțumesc Aurelia, tu mereu rezonezi cu ceea ce pun din suflet în scrieri.
Mulțumesc și pentru urările de Florii, un gând bun e binevenit oricând.
Sărbători pascale fericite!