Nu ploaia spală sentimentele,
Ci depărtarea autoimpusă;
Iubirea încurcă rău ițele
Atunci când dorința zace, răpusă.
Ne rătăcim în nepăsare dur
Și împreună nu are vreun sens,
Iar eu mă gândesc de ce să îndur
Sentimentul apus și-n contrasens.
Las totul în camera golită,
Alerg cu mine, evadând de tine
În parc, pe o bancă terfelită.
Nori gri așteaptă reci după cortine.
Izolarea hoțomană, dulce
Mă apasă dur precum o furtună
Și se eschivează să se culce
În ziua aceasta inoportună.
Natura se desface-n fața mea:
Stropii de ploaie mă pișcă de obraz,
Însă nu simt cum se schimbă vremea.
Brusc, agonia devine un extaz.
-->
Comentarii