Doar timpul mai așteaptă o veste de la tine.
Eu, resemnat și singur, mă uit pe o fereastră
Și-un gând pierdut în zare oftează și suspină
Privindu-mă pe mine și florile din glastră.
S-au ofilit de-o vreme căci fără a ta iubire
Pierdute-au fost în noaptea marelui meu hău
Și tot ce-a fost odată visuri de-mplinire
S-au ofilit și ele, m-am ofilit și eu .
Doar ploi de lacrimi crude, sărate și amare
Le-au mai udat arar de dincolo de zi
Și-atunci cum să trăiască o micuță floare
De-n lumea asta fadă nici eu nu pot trăi ?
De sus din ceruri ‘nalte o scurtă răpăială
Udă micuța floare. Și-apoi pe-un cer senin
Se-arată mândrul soare și-o dulce zăpușeală
O mângâia alene ca-un dulce dar divin.
Și din pământul negru o fragedă tulpină,
Un firicel subțire ce viață în el poartă,
Încet își face loc să iasă la lumină,
La fel și eu croi-voi vieții o altă soartă.
Caprar Florin
-->
Comentarii
Multumesc frumos doamna Ion Rodica Nicoleta !
Multumesc frumos doamna Maria Calinescu!
Multumesc frumos doamna Lenus!
un poem trist, dar fermecator prin tesatura de idei si cuvinte. Ici, colo, cateva modificari la rima, si este perfect. Cu toate ca tristetea se simte emanandd pe mai tot parcursul poeziei, finalul e inaltator de speranta. Felicitari, domnule Florin!
De sus din ceruri ‘nalte o scurtă răpăială
Udă micuța floare. Și-apoi pe-un cer senin
Se-arată mândrul soare și-o dulce zăpușeală
O mângâia alene...ca dulce dar divin....frumoasa poezia, are forta, muzicalitate , toate ingredientele...
Minunate versuri!