spovedanie către toamnă
ah, cum mă doare tâmpla de-atâta toamnă grea,
eu nu-s decât durere: o murmurare lină,
o vină de cuvinte ce rătăcesc aiurea,
ţipând ca albatroşii pe mările-n pustiu.
sunt prea supus himerei printre atâtea lucruri,
printre hidoase chipuri, prin labirinturi sacre,
îmi suge noaptea lacom din rănile vegherii
când clonţul său puternic se-nfige-n perna mea
şi-aud cum cade frunza lăsând copacii lirici
cu-o-ntreagă utopie venită pe pământ,
când trandafirii ard de brume şi de vânt,
când mor privighetori căzând din nalte ceruri,
când îndoieli şi spaime se nasc într-un cuvânt,
când Cristul foc de aur îşi face loc în noi
din candele şi-altare coborâtor când cade
îndoliind tăceri şi visele de- apoi...
ce vină am eu, toamnă, că vii cu-atâta dor,
foşnirea mătăsoasă a frunzelor mă doare,
aş vrea să iau pe umeri întoarcerea în timp,
drum îndărăt albastru spre cenuşile mume
veghea îmi luminează o rană veche –n ochi
că totul curge în viaţă, abisul, steaua curge,
curg ploi spre începuturi,spre nefiinţă curg
izvoarele fântânii în dulcele amurg.
pun gânduri peste gânduri pe-o filă de hârtie,
o odisee-ntreagă mi-apare viţa mea,
bolgiile durerii, homerice-nceputuri
sunt scrise sus în ceruri pe-o luminoasă stea;
de va cădea odată în marea de amar
se va preface steaua într-un palat domnesc
în care zeii noştri vor învia din nou
cu Dacia străbună şi tot ce-i românesc...
sâmbătă, 20 septembrie 2014
-->
Comentarii
Extraordinar discurs autumnal!
ce vină am eu, toamnă, că vii cu-atâta dor,-MARE, MARE VINA! FELICITARI!