stanțe lirice
sunt tot mai singur și acum,
privesc spre orizont prin fum,
trec nepăsător prin vreme
și sufletu-mi picură-n gene.
m-afund în mine adânc,
aud strămoșii cum plâng,
privesc înainte tot trist
și totuși mi-e drag că exist.
eu vin cu veacu-n spinare
din marele soare-răsare,
noaptea visez și nu dorm,
am ochiul de strajă enorm.
visele-mi aleargă prin sânge
și dorul de ele se frânge,
îmi vin în gând ca o turmă
și eu le iau după urmă.
seara-mbătat de amurg,
aud cum apele curg,
cum vine răcoarea pe vânt,
cum crește iarba-n pământ.
opresc alaiul vieții-n prag
și intru-n casă pribeag,
aștept iar ziua cu răbadare,
senină, cu alai și soare.
luni, 21 ianuarie 2013
-->
Comentarii
Multe mulțumiri D-le Ion Muntean!