Din teiul eminescian am frânt un ram...
Ce sfânt balsam! Firească reverie!
Pământul tot... şi eu, eram un psalm
Şi era lumea imn de fericire.
O lebădă pe lacul de argint
Plutea - un vis - deplină încântare!
Şi cerul pentru îngeri s-a deschis...
Concert... şi eminesciana mea chemare.
Ca nişte zâne sălcii îşi plecau
Chipul de îngerească strălucire...
Adolescente,-n visuri le chemau
Să-mpărtăşască tainele divine.
Nuferi, pe cer, în fulg de păpădii,
Îşi risipeau eterna puritate,
Iar Eminescu ne putea privi
Din lumea sa de dincolo de moarte.
Din teiul prea devreme scuturat
Ne mai lăsa un gând firav în plamă,
Luceafăr ce spre cer s-a înălţat
Din laanuri sângerii. Amar... amară!
În limba românească plâng tăcut
Cuvintele... Şi-n stiluri literare
Pe care "teiul" nu le-a cunoscut
Se nasc poeme convenţionale.
Luceafăr viu, priveşte înapoi!
Dă ordinea firească limbii noastre!
Căci fără tine-n suflet suntem goi
Şi ne pândesc dureri, tristeţi, dezastre.
-->
Comentarii