− Hai să vedem ce-i cu fantoma... Acu’ face ochi.
Explicațiile mele alambricate nu l-au convins, așa că are nevoie de acțiune.
Metodic... vorba vine, îl dezbrăcăm pe individ la pielea goală.
Nik!
Mai pipăim cu fereală pe ici pe colo... până dau de un inel. I-l smulg din mână și, brusc, capătă consistență.
− Cum te cheamă, mă? Ceara, candela și psaltirea ta! Îl contrează Vasile.
Mie mi se învârt imagini prin cerebel. Îi iau falca în mână. O-ntorc pe-o parte, închid ochii. Mă mai uit la el, închid ochii:
− Căpitane, să fiu a naibii de nu-i profesorul pe care-l caut. Am văzut poza aia doar odată, mică, în dosar... dar memoria mea vizuală nu mă înșală.
Ăsta e Don Profesore Honoris Cauza Ailoaie.
Dottore o să facem pâș, pâș, înapoi la căsucă, să facă borș alții cu tine, că eu îs sătul.
Ăsta mă privește cu ură:
− Ce nu ai stat cuminte în banca ta de nefericit? Te-ai băgat în căcat până-n gât.
- Iete ce tupeu? Vasile îl apucă, cu mâna lui mare, de fudulii:
Ia luminează-ne oleacă, că am nevastă și copchii și mai vreau să ies și la pensie...
Poarta scârțâi prelung. Ne repezim la geam:
− Mătușă-mea. Și a zis că stă până vineri... Vasile se repede la ușă. Prea târziu.
Cu pieptul dolofan înainte, mătușa pătrunde în cameră:
− Ce-i Vasile cu tine? Te-o dat fimeia afară? Mă vede și pe mine. Musiu cine-i? Mai dă raită cu privirea...
− Îu, ptiu drace, doamne iartă-mă de păcate... Profesore, nu ți-e rușine?
− Tanti Frosina… mă crucesc și eu și brusc simt că nu pot respira. În jur totul se dizolvă, se amestecă … și mă pierd și eu.
*
Sunt întins pe spate. Senzația e clară deși totul în jurul meu e neclar: un bondar trece pe lângă mine, bâzâitul lui mă agasează și vreau să-l îndepărtez cu mâna dar nu am mână. Șoapte, clinchet de metal, un fornăit parcă de cal, eu sunt? Ce sunt? Și unde sunt?
− Ai fost avertizat!
Vocea e de nicăieri și de aici. Din mine și de afară. Și sunt doar eu. N-am teamă deși știu că ar trebui. Răspund indolent:
− Un gest caritabil care presupune un altul pe măsură…
− Dacă te lepezi, toate se vor întoarce cum au fost.
Îmi vin în fire. Indiferent ce-ar fi cu mine, ăstuia i-e teamă. I-e teamă dihaniei de vrea neapărat o finalizare „Ooo, de ce n-am pe procuroara Ionescu lângă mine” l-ar desființa. Dar poate, totuși… Mai bine calm… calm copil, obține informații, stilul tău… mergi pe stilul tău:
− Profesorul avea nevoie de ajutor…
− Nu e treaba ta.
− Ba da. Vezi tu…Profesorul a deschis accidental un portal. Un portal către lumea ta.
− Nuuu. De ce nu te supui?
− Cineva mi-a zis că o să mă lupt cu antihristul și că-l voi doborî…
− Ești prea mândru. Din doi voi face unul și-l voi trimite să ducă legea mea.
− Oi fi dracul… și ți-e frică de mine… Halal diavol fricos.
− În lanțuri… două mii de ani. Dezleagă blestemul pe care l-ai legat.
− Habar n-am ce spui…
− În mizeria în care vă complăceți, un om, un nimic… incredibil, a descoperit pușcăria mea. În prostia și autosuficiența lui m-a eliberat pe jumătate. Nu sunt nici aici, nici acolo, nici acum, nici altădată, nici întreg nici în bucăți. Eliberează-mă, să mă răzbun, și jur că de va fi să cuceresc tot universul, nu mă voi atinge de planeta voastră de pitici.
− Pe cine să te răzbuni?
− Pe ei… Pe toți . Ne-am certat…mai multe războaie… Ei sunt acolo… Îi simt. Mă pândesc din tenebre.
Mă burzuluiesc.
− E un mod de gândire prea uman, sunt sceptic, vreau dovezi că exiști și nu e o stare paradoxală a creierului meu.
− Gândește-te la Frosina. Și nu zăbovi mult. Altfel moartea mea va fi și moartea voastră.
*
Vasile îmi ridică capul:
− Ce ne-am speriat…
− Dezleagă-l.
Profesorul se ridică în capul oaselor fricționându-și brațele. Se uită spre mine și dă să deschidă gura.
− Ciocu’ mic. Și-așa ai făcut destule prostii. Cât o mai duce dihania?
− Nu știu. N-am reușit să o scoatem decât parțial din interdimensionalitate…
− Și atunci ai apelat la frate-tu care tocmai ce izolase bozoni W+ de mică energie. Parcă aievea paginile dosarului mi se perindă prin fața ochilor.
− Nici nu știam ce facem… A fost surpriza vieții mele…
Ochesc telefonul. Sună-ți ocrotitorii. Zi-le să vină la discuții.
Vasile dă și el un bip scurt . La cinci minute patru bărbați încep să miroasă zona.
Sufrageria e neîncăpătoare: Eu, Vasile cu patru subordonați de o parte, Profesorul cu patru securiști îmbufnați de cealaltă parte și un colonel care face, nervos, un du-te vin-o scârțâind dușumelele.
− Nu cred o iotă. Ce-i povestea asta cu babe și căpcăuni? Profesore, te credeam om cu capul pe umeri.
− Dihania aia, căpcăun, drac, alien sau ce-o fi, moare de foame. Am calculat energia rezultată în cazul dezintegrării și ne rade de pe suprafața pământului.
Simt că ceva lipsește. Nu pot să mă concentrez. Totu-i prea ușor chiar dacă e a dracului de greu. Flerul meu îmi spune că vom fi carne de tun.
Tanti Frosina vine încărcată de oale:
− Mâncați, copilași, să aveți putere… Colonelul începe o cruce mare, dar când realizează ce face, stuchește cu năduf. Pune mâna pe telefon și începe o discuție în contradictoriu.
Frosina se uită la mine, ridică bărbia și intră în bucătărie.
O urmez.
Se sprijină de masă și mă privește adânc:
− Spune!
Ascultă cu calm:
− Dă să văd!
Salt punguța de la gât și i-o pun în degete.
Desface cu mii de precauții și răstoarnă pe masă. Cu mâna întinsă trece pe deasupra figurinelor de parcă le-ar scana.
− Ai să mori… Ea nu ți-a zis, nu?
− Cu o moarte toți suntem datori, dar șira spinării pare a fi de altă părere.
− Îmi apucă amândouă mâinile de încheieturi:
− Trebuie să te duci. Trebuie. Dacă vrei să merite.
( va urma)

Comentarii