Infinitul plămădi scânteia
Ca să-i cadă pradă... înadins,
Neștiind că, astfel, rupe cheia
Către miezul sinelui aprins.
De atunci, întors mai totdeauna
La repere care fug de el,
Își invocă, obstinat, furtuna
Ce-i redă originea... fidel.
Supraviețuirea răzvrătită
E în fața lui, acum, un for
Care măsluiește și palpită
Legea unui jar inferior.
Si, luându-și straiele de viață,
Infinitul se preface om.
Forul l-a gonit ca pe-o paiață,
Dar i-a dat, drept pavăză, un pom.
Nu ar fi crezut ce amăgire
Își atrase bietul infinit:
În sublima lui închipuire,
Liniștea nu este de găsit!
Om pe om din veci îl hărțuiește,
Iar sfârșitul e coșmarul lui.
Forul îi dictează că iubește,
Însă focul e al nimănui.
Se prefac în torțe minunate
Vagi principii fermentate-n ani
Numai ca să demonstreze toate
Ce noroc pe ei că sunt umani!
5 februarie 2019
-->
Comentarii
cata dreptate ai! om pe om din veci il hartuieste...REVERENTA!
Am citit cu multa placere , multumesc.
Minunat! Ca de altfel întotdeauna. Felicitări!
Frumoase versuri!